În apropierea zilei de 11 iunie m-am îmbarcat spre Comarnic, locul ce avea să ne devină „casă” pentru câteva zile. Am pus hamul câinelui, benzină (mașinii) și sacul de munte l-am îndesat în protbagaj, alături de, evident, o geantă separată a câinelui ce includea o păturică, medicamente, mâncare și un frisbee. Cu o oră înainte de toate acestea, pusesem ultimul punct dintr-un articol din Word, după o lună de muncă frumoasă și neîntreruptă.
Așadar, oprim Ford-ul verde la cea mai apropiată benzinărie, alimentăm și ne alimentăm, după care ne rugăm cu toții să ieșim mai repede din Bucureși. Momentul rugăciunii nu ne-a prins cu mâinile împreunate, ci cu una din mâini împreunată cu maneta schimbătorului de viteze sub forma unui cap de schelete crăpat. Mergea și așa, atât timp cât, la o întoarcere a capului, lăsam în urmă un București ponosit de căldură.
După aproximativ două ore de mers cu mașina, am ajuns – drumul era mai scurt de atât, însă Luff, câinele meu, are, de fel, rău de mașină, astfel că ne-am oprit de câteva ori să-l stropim cu apă și să îl înjurăm că ne mănâncă din timp. L-am strâns totuși la piept să aibă certitudinea că rău nu-i poate fi atât timp cât sunt cu el. Ajunși în Comarnic, din drumul principal, urma să luăm stânga, pe un drum pietruit. Însă, mașina fiind joasă și de fel, nu de unică folosință, am preferat să alegem să ne bucurăm de ea mai mult timp. Așa că, am ales să o lăsăm la intrare, chiar dacă cei 3 kilometri de parcus pe jos implicau hârtoape, balegi și eu, protejându-mi câinele de oi, capre, vaci și țapi. Fiind mic și totodată prima lui ieșire în lumea largă, l-am iertat.
Și iată-ne ajunși! Pe drumul pietruit, în apropierea locului, am trecut de o stână păzită de ciobănești imenși, ulterior amici cu dragul meu Luff.
După panta din imaginea de sus, în fața noastră se desfășura un întreg paradis vizual și miresmatic. Într-un semn de supunere în fața unui colț paradisiac, am inspirat adânc cel mai curat aer ce „promitea” că în următoarele zile ne amețește precum cel mai puternic drog. Așadar, mi-am permis să îmi arunc telefonul mobil în cel mai întunecat colț al rucsacului. Nu l-am închis, ci l-am lăsat aprins, la gândul că, în cazul în care sună, inevitabil căsuța vocală l-ar întâmpina pe cel de la capăt cu mesajul „abonatul este mult prea fericit și preocupat de această fericire, așa că nu insista, sau o poți face, dar ai deveni invidios.”
După tot drumul parcurs, am avut noroc, cam singurul din acea zi. Cortul nostru era deja montat, cu o săptămână înainte, de amicii organizatori care s-au cazat în el. Ajunși la cort, ni l-am luat în primire, ni l-am „tămăduit” cu „palo santo” – lemnul sfânt, primit de la un brazilian, în urmă cu o săptămână. „Palo Santo” este un lemn natural, aromat, utilizat de secole de către incași și populațiile indigene din Anzi, ca un remediu folosit în principal pentu purificare spirituală și curățare. Lemnul este protejat de guvernul peruan. Mirosul său pare că a existat dintotdeauna și este extraordinar cum se întipărește imediat în receptorii olfactivi. Se folosește atât în plan fizic, împotriva țânțarilor, infecțiilor, cât și în plan spiritual pentru curățarea corpului astral, energizare, purificare și în meditație, pentru alungarea energiei negative.
Mi-am scos câinele din ham, i-am pus zgarda cu medalionul pe care sunt gravate numele și numărul meu de telefon, l-am mângâiat și am insistat să îi spun că ne vedem doar la orele lui de masă. Nu s-a întâmplat așa, fiindu-mi călăuză în toate cele trei zile. Orele după-amiezii au trecut, astfel că seara de 11 iunie ne-a prins la un mic foc de tabără, chirciți de frigul care se lăsa cu fiecare oră ce trecea. Ne-am dus, într-un final, la „casele” noastre, mi-am instruit câinele să îmi păzească „ușa”, am tras fermoarul și pleoapele la fel de repede.
Orele dimineții anunțau o nouă zi însorită, fapt pentru care pornesc, acompaniată de Luff, la dușuri. Pe drum, observ că focul de cu seară a ademenit și păstrat câțiva „soldați”, bucuroși că razele soarelui vor înlocui căldura focului.
Îmi reiau drumul spre cort, reîmprospătată dis-de-dimineață, cu plămânii „urlând” mirosul verdeții neîntinate. Dulce îmi este mirarea când ajung la cort și observ că acesta are două intrări, cea principală și cea secundară, finisată în timpul în care am fost la dușuri. Unul dintre vecini mă anunță că, din pricina neglijenței mele de a lăsa mâncarea de câini în cort, unul din câinii de stână s-a poftit singur la masă. Mă bucuram totuși că nu plouă și că intrarea secundară este într-o laterală și nu prin acoperiș. L-am înjurat din nou pe Luff că nu este bărbat și paznic bun, apoi am pornit în recunoaștere, lucru pe care nu l-am putut realiza cu o seară înainte.
Pilonii antagonici ai festivalului „Satori”. Locul de relaș și locul de dans
Atmosfera festivalului s-a divizat în loc de „chill”, de relaxare unde, fie după ropote de pași de dans, fie după masă puteam să ne odihnim și „main stage -ul” unde avea loc toată magia.
Pupitrul Dj-ului, în poza de jos, este „protejat” de articolul „psy deco”. Pe timp de seară însă lucrurile luau altă turnură, pupitrul devenind un emisar din zona căruia sunetele se materializau sub acea formă „psy deco”. Un joc nesfârșit pornit din inconștient, un joc în care inevitabil erai copil pentru a doua oară, după felul în care erai stimulat să te bucuri de tot ce te înconjura.
Zeița Aurora era protectoarea dimineții, pe când Lilith ne dădea târcoale în timpul nopții. Îi picai pradă sau îi erai companion.
Zona de chill era formată dintr-un dom imens, colorat, loc perfect de refugiu, unde Zeul Soare nu putea ajunge. Aș minți dacă aș spune că și pentru mine, tot loc de refugiu a fost. Cu o dorință acerbă mi-am dorit să străbat toate culmile înverzite și să îmi urmez glasul conștiinței până în punctul în care eu și natura deveneam unul și același lucru. Cu călcâiele pline de spini cumulam toată energia locului, și într-un flux continuu, prin extremități, eliberam această energie pe care o transmiteam mai departe. Hamacele mi-au fost, într-adevăr, aliați, la un moment dat când, Zeul Soare m-a atenționat că sunt om perisabil, a cărui piele se poate arde, într-un exces de raze.
„La Hamace”, loc transformat într-un sanctuar și depozitar de energii, am avut plăcerea să cunosc un om de artă, regizor și acreditat pentru activități de workshop. Îl menționez pe Vali deoarece, dintr-o discuție pe care am purtat-o cu el, mi-am dat seama că inevitabl, cu toții aderăm la o conștiință colectivă, comună, de pe urma căreia încărcăm energetic locul în care ne aflăm. Rolul său la festival era de a închega rolul conștiinței comune, prin tematica de workshop pe care o alesese. Unul din jocurile pregătite pentru participanți era numit jocul de „uniformizare” al cărui scop era formarea unei rețele pornind de la un singur sunet, emis de Vali, și receptat, pe rând, din participant în participant.
Orele dimineții și după – amiezii ne ascundeau în petice de umbră după o eventuală masă, pentru energizare, iar serile ne permiteam să ne confruntăm cu toți demonii lăuntrici reduși la tăcere în viața de zi cu zi. Azazel, Belzeebub, Astaroth și mulți alții cărora nu le-am dat nume au ieșit, rând pe rând, să joace la „horele” noastre, cu noi.
Pe timpul serilor, la main stage, ajungeam să mă comemorez pe mine însămi, fiind dățile în care eram pusă față în față cu fațeta întunecată a sinelei meu. Bașii urlau cu toată forța, iar sunetele păreau milioane de oglinzi colorate, sparte în bucăți, care se îndreaptă spre mine. Frică? Nici vorbă! Când dansul era cel mai bun propulsor către o legătură solidă și mistică dintre palierul conștient și palierul inconștient ale psihicului.
În cea de-a doua noapte, m-am familiarizat cu mine însămi într-un alt context decât cel obișnuit, m-am putut bucura de o întreagă zi și un amurg petrecute în preajma naturii increate și m-am putut scufunda în căușul auditiv format de sensibilitatea dj-ilor și de abilele lor mâini. Am adormit în cortul cu cele două intrări, de parcă aș fi fost acasă, în patul meu cald.
A treia zi, m-am putut desfăta cu soarele cald până în apropierea după-amiezii, până când, sunetele ropotelor noastre de dans, din timpul serii, au fost înlocuite cu ceea ce avea să se transforme într-un peisaj apocaliptic.
Bucăți de gheață, cu aproximație de dimensiunile unor mingi de tenis, aveau să cadă amenințătoare din cer. Nicio secundă muzica nu a încetat, ba mai mult, într-un gest de protecție față de noi, față de publicul prezent, dj-ul a spart fiecare bucată de gheață, cu mult înainte să atingă pământul, prin muzică. Atunci, fiecare din noi, pitiți sub câte o copertină, am convenit că este cazul să alimentăm fluxul de energie care ni se transmite, dinspre pupitru. Așa că, pe fundalul apocaliptic al grindinei ce ne acompania, am ales să ne muncim oasele în ropote de dans. A fost extraordinar, dar și înfricoșător în același timp.
Zilele ce-au urmat au fost puțin însorite. Cu vremea care ne-a prins total nepregătiți și hainele îmbibate în apă, căutam petice de soare să ne uscăm și ultima șosetă uitată pe fundul rucsacului. Hainele lăsate la aerisit în pom, de cu seară, erau acum dovada celui mai mare „măcel” provocat de grindina însetată. Ecourile pădurii răsunau de voci care intentau schimburi de haine sau completări de șosete.
Îmi aduc aminte cum, la lăsarea dimineții, mi-am scos salteaua din cort și mi-am dus-o repede la dușuri să o curăț. Mă rugam Soarelui să ne mai vegheze un strop să pot să îmi aranjez „cvasi – cortul” comod. Înainte să pornesc spre dușuri, mi-am ales porțiunea cea mai însorită unde mi-am mutat toate hainele ude. Micul brâu de pământ pe care mi le-am așezat era ud, dar tot mai confortabil decât cortul în care stăteam și în care, în veci nu mi s-ar fi uscat hainele ude. Cu un spin în picior și salteaua dezumflată la subțioară, m-am îndreptat spre dușuri să o curăț. Înapoi spre cort, observ cum soarele își ia elegant „la revedere”, însă nu mă părăsește defintiv. Până în apropierea orelor după-amiezii, ploaia mă obligă să o accept.
Întreaga noapte a fost o continuă călătorie de acceptare, când am ieșit din temporal și m-am văzut de sus. Când am înțeles ce mici și cu toate astea, ce mari suntem! Am realizat cât de intense și intime sunt clipele cu noi înșine. Noua zi a adus regenerare, liniște și dorința de reîntoarcere acasă.
Am împachetat fiecare hainuță uitată la uscat, fiecare gând cumulat în toate zilele de ședere aici. Mi-am curățat „opincile”, i-am descurcat blana lui Luff. Am simțit că este momentul să îmi iau „la revedere” de la plaiurile verzi și să inspir, pentru ultima oară, aerul proaspăt, mai amețitor ca orice drog .
Alături de câțiva prieteni am ales să pornim spre gara din Câmpina. Recunosc, nu mi-a fost ușor să las totul în spate, dar m-a reconfortat gândul că am fuzionat cu mediul înconjurător și am simțit, într-adevăr că aparțin, că aparțin de un pământ sfânt care, chiar dacă a fost „jucat” de „n” perechi de picioare a înțeles că lui ne închinăm.
Așadar, am auzit pietrele vorbind, am simțit pământul cum respiră și m-am umplut de viață, cumul pe care l-am luat cu mine spre Bucureștiul aglomerat. În tren, m-am odihnit pe mormanul de bagaje și până acasă, timpul s-a contractat fenomenal. M-am bucurat de alegerea făcută și de fiecare secundă petrecută în ploaia nemiloasă.
Acum conștientizez faptul că, pe fundalul picăturilor de ploaie, glasul sinelui îngâna o mantră, o mantră a mea, a fiecăruia. Cât de frumos am existat în toate cele 4 zile de festival!
