Cangurul, arcuri in loc de picioare sau marsupiu in loc de rucsac?!? Aceasta este mirarea unui elev ca a vazut pentru prima data un cangur la o gradina zoo. In primul rand trebuie sa stim ca animalele care isi cresc puii intr-o punga, sau marsupiu, se numesc marsupiale. Grupul marsupialelor cuprinde aproximativ 260 de specii, printre care se numara si cangurul, koala, wombatul, viezurele marsupial si oposumul, fiind singurele specii originare din America de Nord.
Cangurul este unul dintre cele mai fascinante animale marsupiale, cunoscut pentru capacitatea sa de a efectua sărituri impresionante, care pot atinge până la 13 metri lungime. Originar din Australia, acest mamifer se remarcă printr-o serie de adaptări unice, de la puternicele sale picioare posterioare și coada musculoasă, până la modul inedit de a-și îngriji puii în marsupiu. Abilitățile sale de deplasare, fie pe uscat, fie în apă, fac din cangur un adevărat simbol al rezistenței și agilității.
Este lesne de inteles de ce primilor exploratori le-a fost greu sa descrie aceste animale neobisnuite, mai ales cangurul, cand s-au intors acasa. Cel care a scris pentru prima oara in engleza cuvantul „kangarooa” a fost exploratorul britanic James Cook. El a asemanat acest animal cu „un ogar care sare ca un iepure sau ca o caprioara“. Mai tarziu, cand au vazut pentru prima oara un cangur viu, londonezii au fost impresionati.
Caracteristicile fizice și adaptările cangurului
Cei mai mari canguri sunt cangurul rosu, cangurul urias si cangurul de munte. Un cangur rosu mascul masoara peste 2 m de la nas pana la varful cozii si cantareste 77 kg. Speciile mai mici de canguri se numesc wallaby.
Cand merg incet, cangurii par greoi si stangaci. Coada si labele scurte din fata devin un trepied care le sustine greutatea in timp ce isi ridica picioarele din spate si inainteaza. Insa sunt alergatori plini de gratie.
Cum reușește cangurul să sară până la 13 metri
Cand alearga cu o viteza de 50 km/h, isi folosesc coada mare pentru echilibru. Cand se afla in dificultate, ei pot atinge o viteza maxima de peste 60 km/h, se arata in The World Book Encyclopedia. In cazul unui cangur mare, o saritura la viteza maxima poate masura intre 9-13,5 m — un salt care ar putea fi luat drept zbor!
Un cangur roșu adult poate sări de până la 13 metri lungime și la o înălțime de 3 metri, o performanță remarcabilă pentru un mamifer de această mărime. Capacitatea sa de a face astfel de salturi este esențială pentru a traversa rapid terenurile vaste și uscate ale Australiei, evitând astfel prădătorii și căutând noi surse de hrană în condițiile dificile ale acestui continent. Această abilitate contribuie semnificativ și la conservarea energiei, permițându-i să se deplaseze pe distanțe lungi fără a se epuiza.
Secretul acestei decolari rezida in tendoanele lui Ahile, care sunt lungi. E ca si cum cangurul ar sari pe o pereche de arcuri elicoidale cilindrice. La fel ca tendoanele prinse de muschiul pulpei piciorului unui om, tendoanele lui Achille ale cangurului se intind la aterizare si se comprima in timpul lansarii.
Cangurii executa acelasi numar de salturi pe secunda (un cangur rosu face aproximativ doua salturi) la viteze extrem de diferite. Pentru a alerga mai repede, ei efectiv fac salturi mai lungi, exceptand cazul in care sunt speriati. In aceasta situatie s-ar putea sa porneasca cu cateva salturi mici si rapide, pentru a obtine o acceleratie mai mare.
Cangurii sunt si foarte buni inotatori. Pentru propulsie nu isi folosesc doar picioarele puternice, ci si coada, pe care o misca dintr-o parte in alta. S-a observat ca, atunci cand sunt urmariti de caini, cangurii isi folosesc abilitatea acvatica sarind intr-un ochi de apa sau intr-un rau. Cainii care indraznesc sa se arunce in apa dupa un cangur sunt imediat impinsi sub apa de cangur cu ajutorul labelor din fata musculoase, care au cinci degete, echipate cu gheare ascutite.
Reproducerea și îngrijirea puilor la cangur
Desi ca adulti par indestructibili, la nastere cangurii sunt firavi si foarte putin dezvoltati. Ei seamana mai degraba cu niste viermi roz, avand in jur de 2 cm lungime si cantarind cateva grame. Cangurii se nasc fara par, orbi si surzi. Cu toate acestea, datorita labelor din fata care s-au dezvoltat foarte devreme si care sunt echipate cu gheare, precum si datorita simtului olfactiv, acesti micuti se tarasc instinctiv prin blana mamei lor pana la punga ei.
Cand ajunge in punga, puiul se prinde de unul dintre cele patru mameloane. Varful mamelonului se umfla imediat in gura micutului, fixandu-l bine in punga timp de cateva saptamani. Daca ne gandim la modul in care se deplaseaza mama lui, este clar ca un sistem bun de prindere constituie un avantaj! De fapt, micutul este atat de bine prins de mamelon, incat la inceput cercetatorii au crezut ca puiul creste chiar din acesta!
La cateva zile dupa ce nou-nascutul s-a fixat de mamelonul mamei, ea se imperecheaza din nou. Embrionul care rezulta din aceasta imperechere se dezvolta timp de aproximativ o saptamana, dupa care ramane intr-o stare latenta — adica in suspensie, ca sa-i zicem asa —, in timp ce fratele lui mai mare continua sa creasca in marsupiu. Cand puiul mai mare iese din punga, insa nu este inca intarcat, embrionul din uter isi reia dezvoltarea. Dupa a 30-a zi de gestatie, si acest pui se prinde de un mamelon, dar nu de cel la care suge fratele lui mai mare.
Habitatul natural al cangurului și comportamentul său
Acum are loc un alt miracol. Mama ii da puiului mai mic un fel de lapte, iar celui mai mare alt fel de lapte. Iata ce se spune despre acest lucru in revista Scientific American: „Cele doua tipuri de lapte secretate de doua glande mamare sunt complet diferite atat in ce priveste cantitatea, cat si compozitia. Cum se poate realiza acest lucru cu aceeasi structura hormonala ramane o chestiune demna de interes“.
Probabil cea mai frumoasa priveliste este oferita de un cangur rosu mare sau un cangur mascul urias care alearga in salturi cu viteza maxima. Este adevarat, poate ca alte animale pot alerga mai rapid sau pot face salturi mai inalte, dar nu veti vedea la nici o alta vietuitoare o astfel de combinatie remarcabila: gratie, putere si „arcuri“ la doar doua picioare puternice.
Cangurii și rolul lor în ecosistemele Australiei
Cangurii joacă un rol esențial în ecosistemele Australiei, contribuind la menținerea echilibrului natural prin activitățile lor de hrănire și deplasare. Pe măsură ce se hrănesc cu iarbă și alte vegetații, cangurii ajută la răspândirea semințelor și la menținerea sănătății solului, prevenind suprapășunatul în anumite regiuni.
De asemenea, urmele lor pe terenul arid ajută la infiltrarea apei în sol, un aspect crucial pentru regiunile secetoase din Australia. În același timp, cangurii sunt o sursă importantă de hrană pentru prădători naturali, precum dingo-ul, contribuind astfel la menținerea unui lanț trofic echilibrat. Cu toate acestea, interacțiunea cu oamenii a adus provocări pentru supraviețuirea cangurilor, de la pierderea habitatului până la accidentele rutiere, în special în zonele unde dezvoltarea urbană se extinde rapid.
