În cadrul civilizaţiilor antice sacrificiul uman a avut un rol foarte important şi a fost practicat sute de ani. Totuşi, între toate aceste civilizaţii, aztecii au dus ritualul la un alt nivel, atât prin numărul sacrificiilor, cât şi prin felul în care erau realizate, căpătând proporţii inimaginabile.
Aztecii considerau că sacrificiile de sânge făcute în numele zeilor erau necesare pentru a asigura continuitatea şi echilibrul lumii. Ritualurile se împărţeau în funcţie tipul sacrificiului; pe de o parte exista sacrificiul uman şi pe cealaltă parte exista sacrificiul animalelor.
Cronicarii spanioli ai epocii conchistadorilor dau ca minimă cifra de 20000 de persoane sacrificate în fiecare an. Aztecii nu realizau acest măcel din sadism, ci din convingerea unei credinţe religioase profunde. De exemplu, ei credeau că dacă nu oferă sacrificii umane zeului ploii, acesta îi va omorî prin secetă şi înfometare. În acest sens ei ofereau un anumit număr de copii ale căror plânsete şi lacrimi se credea că îi vor creşte puterile. De asemenea aztecii credeau că singura soluţie pentru a evita dispariţia poporului, pentru eradicarea bolilor şi a foametei, o reprezenta numărul cât mai mare de sacrificii umane.
Pe de altă parte, chiar cei ce urmau să fie sacrificaţi îşi îmbrăţişau soarta. Ei considerau că în urma sacrificiului aveau să fie parte din zeul căruia i se jertfeau. Mulţi veneau singuri şi se ofereau unui anumit zeu, iar sacrificarea o considerau o cinste imensă ce li se făcea. Cu un an înainte de sacrificiu erau trataţi regeşte; erau copleşiţi cu onoruri, în cinstea lor se ţineau petreceri pentru a le sărbători contribuţia la bunăstarea poporului. Multe jerte de sânge oferite zeilor nu erau reprezentate de sacrificiul uman. Aztecii se tăiau pe corp (fără să-şi facă leziuni ce le-ar pune viaţa în pericol) iar sângele ce curgea din rana respectivă era oferit zeilor.
Din numărul total de persoane sacrificate se crede că mare parte erau prizonieri de război iar o parte mai mică o reprezentau proprii cetăţeni. În loc să-şi omoare inamicii în luptă, ei îi capturau şi îi duceau în capitală unde erau oferiţi zeilor.
Ceremonia de sacrificiu în sine diferea în funcţie de sărbătoare, de anotimp sau în funcţie de zeul căreia îi era închinată victima. Din cele 18 ceremonii care aveau loc în fiecare lună din cele 18 ale anului aztec, 8 includeau sacrificiu uman.
În cazul zeului ploii numit Tlaloc (cea mai veche şi răspândită zeitate din Mezoamerica) cel mai important zeu în cultura aztecă, rolul sacrificiului era acela de a asigura suficientă apă în sezonul culturilor. Pentru a-l îmbuna se sacrificau în special copii foarte mici deoarece lacrimile lor erau considerate pure şi valoroase. Pe lângă ceremoniile desfăşurate la Templul cel Mare, ofrandele adresate lui au mai fost întâlnite şi în unele peşteri şi pe vârfuri de munte. Cel mai important îl reprezintă altarul de pe muntele Tlaloc (un vulcan stins) unde arheologii au găsit urme ale sacrificiilor.
Cel mai important loc unde putea să se desfăşoare sacrificiul îl reprezenta Marele Templu din Tenochtitlan (capitala). Aici preoţii urmau să taie inima direct din corpul victimei. La procesiune participau şase preoţi; cinci ţineau victima nemişcată în timp ce al şaselea îi scotea inima. Ritualul avea loc când persoana era încă în viaţă.
Potrivit cronicarilor spanioli, în 1486 la inaugurarea Marelui Templu din Tenochtitlan au fost sacrificaţi undeva la 70000 de oameni. Chiar dacă am considera că aceştia au exagerat şi au adăugat un zero sau chiar două zerouri, tot este vorba despre un număr exagerat de sacrificii.
Când erau sacrificaţi prizonieri de război, într-unul dintre ritualuri aceştia erau forţaţi să urce până în vârful templului. Odată ajunşi acolo, preoţii îi despicau de la gât la stomac şi le scoteau inima pe care o ofereau zeilor. Ritualul era grotesc din punctul nostru de vedere, mai ales că de cele mai multe ori preoţii mâncau inima sacrificatului, iar cu sângele ei pictau idolii de piatră sau unele părţi ale templului. Apoi trupurile lor erau aruncate pe scări iar când ajungeau la baza templului sau a piramidei erau despicate sau duse de acolo în funcţie de un anumit ritual. Dacă prizonierul respectiv era curajos, i se arăta respect şi trupul său era cărat pe scări în loc să fie aruncat.
Într-un alt ritual, ce avea loc în timpul sărbătorii „Jupuirea Oamenilor”, preoţii jupuiau pielea celor ce erau sacrificaţi şi se îmbrăcau cu ea timp de 20 de zile. Acest ritual avea o formă mai spectaculoasă, victima fiind legată de un bolovan mare şi fiind nevoită să se lupte cu un „gladiator”. Pentru a facilita sacrificiul, victima se lupta cu o măciucă de lemn iar gladiatorul cu o armă cu lamă ascuţită. După ce sacrificiul avea loc, la prânz se consuma o bucată din corpul celui decedat.
În momentul în care conchistadorii au intrat pe teritoriul aztecilor, aceştia au sacrificat 15000 de oameni pentru a invoca ajutorul zeilor. Nu s-au gândit niciodată că acei oameni ar fi putut face faţă celor 600 de spanioli.
Chiar dacă spaniolii au rămas şocaţi din cauza acestor acte de cult şi aztecii au rămas uluiţi de obiceiul lor de a arde oamenii pe rug pentru lucruri mărunte.
