Atunci când vorbim sau auzim despre arte marțiale, majoritatea dintre noi le asociază cu țări orientale precum China, Korea, Japonia, Tailanda etc.. Acest lucru nu este greșit, chiar dacă realitatea este că așa-numitele „arte marțiale”, au existat în toate zonele de pe glob. Fiecare cultură are propria sa modalitate de a antrena persoane pentru luptă; în mod normal, pentru război.

Însă contactul cu modalitățile orientale (mai sofisticate) de antrenare pentru război a creat imaginea de „artă marțială”. Totuși, dacă ne uităm acum la competițiile UFC, kick-boxing sau judo, este dificil să refacem mental traseul artelor marțiale utilizate.

Un luptător va lovi cu mâinile și picioarele, va proiecta adversarul la sol, îl va strangula sau va efectua un atac articular. Paradoxal, aceste lucruri sunt instinctive, chiar și pentru o persoană neantrenată, diferențiindu-se doar nivelul de eficiență.

Deci ce face o artă marțială să fie „artă” și nu sport de luptă?

În primul rând o artă marțială nu este limitată doar la luptă. Una dintre cele mai vechi și mai renumite școli de arte marțiale, respectiv școala Shaolin, consideră lupta doar un subprodus al antrenamentului. Evident că nu este la fel în cazul fiecărei arte marțiale, dar de multe ori antrenamentele implică și învățarea și practicarea unor principii generale, a unui stil de viață, a meditației, chiar a unei întregi filosofii de viață.

În cazul unei competiții avem grupe de greutate, spații delimitate, reguli și garanția siguranței și respectării regulilor (arbitrul). În cazul artelor marțiale, practicantul este instruit în primul rând cum să supraviețuiască și apoi să învingă.

Scopul primordial al artelor marțiale este supraviețuirea și nu demonstrația sau căutarea unei ierarhii (cine este campion mondial, național, internațional etc.). În cele mai multe competiții se adună cel mult 100 de competitori. Aceștia se împart în grupe de greutate și sex, deci un practicant de 60 kg nu se va lupta niciodată cu unul de 90 kg și se va confrunta cu maxim 5 adversari, pe rând. În final, învingându-i, va deveni campion mondial!

Competițiile își au rolul lor. Nu sunt nici bune și nici rele. Ele satisfac un anumit tip de personalitate (pe lângă mediul bussiness) dar nu sunt reprezentative pentru artele marțiale.

Citește și:  Războiul celor Două Roze – faimoasa dispută între familiile Lancaster şi York

Competiția este limitativă din perspectiva vârstei în cazul sportului. Foarte puțini practicanți de sporturi de luptă mai sunt activi după 35-40 de ani. Cam cât judo mai practică o persoană de 50 de ani? Întrucât, până la această vârstă, organismul este antrenat și chiar forțat să „meargă” într-o anume direcție, după aceea îi este practic imposibil să i se schimbe antrenamentul pentru a se adapta vârstei biologice.

Într-o artă marțială, se întâmplă exact opusul. Pe măsură ce avansează în vârstă, practicantul evoluează prin adaptarea la noile posibilități psiho-fizice. Într-un fel diferit percepe și răspunde la agresiune un practicant tânăr de 20 de ani și cu totul altfel va reacționa un practicant de 45 de ani. Însă acest lucru se întâmplă doar dacă pe parcursul practicării îi sunt prezentate un număr cât mai divers de situații. Dacă ești pregătit doar pentru o situație, răspunsul la nou, pe loc, mai mult ca sigur nu va fi unul corespunzător. Obiceiurile vechi mor greu!

O ultimă diferență dintre arte marțiale și sporturile de luptă o reprezintă cultivarea violenței și a spiritului de competiție. În sporturile de luptă, se folosește cultivarea spiritului de competiție pentru a dezvolta violența necesară înfrângerii adversarului. Problema este că în sporturile de luptă, după ce se iese din sala de antrenament, practicantul rămâne cu spiritul de competiție încă activ, transformându-se în agresivitate și violență față de ceilalți din jur.

În artele marțiale se urmărește exact controlarea (și nu anularea) agresivității și a violenței, iar competiția este doar cu sine însuși. Acest lucru facilitează o mai bună analiză a unei situații violente și selectarea unei soluții corespunzătoare, soluție neautomată, non-reflex.

Deci, în final, artă marțială este cea care produce prin practică un om echilibrat, capabil să se apere pe sine și pe cei din jurul său, care înțelege violența și agresivitatea, care le acceptă, le controlează și le folosește la nevoie; e o artă care se poate practica de la 5 ani până la sfârșitul vieții.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.