Din întâmplare, căutând pe internet niște recenzii, am dat peste un articol referitor la o carte (teză de doctorat) despre ipostazele lui Don Juan în literatura universală. Nimic ieșit din comun până aici, s-a scris enorm pe această temă foarte interesantă și chiar eram curioasă să văd ce noutăți propune volumul respectiv, până când am dat peste niște fraze de felul acesta: „precipitațiile mitice donjuanești funcționează ca un instrument de locomoție care facilitează propensiunea spre nostalgia eternei reîntoarceri, un panaceu care incumbă reevaluări periodice, atâta vreme cât acest mit nou (…) suscită încă fantezii auctoriale (…) Voltajul interacțiunilor seculare reduc bazinul semantic la o imensă zbatere pe loc, lucru evidențiat de reiterările șablonarde.” sau “Mitul donjuanesc mi-a apărut de multe ori că o caracatiță proliferantă, poliedrală, ce nu poate fi încartiruită decât fracționar.
Diferența dintre A INCUMBA și responsabilitățile cotidiene aduce lumină asupra modului în care utilizăm acest verb în context profesional sau personal. Deși deseori este asociat cu sarcini obligatorii, a înțelege nuanțele și aplicabilitatea lui a incumba ne poate ajuta să comunicăm mai eficient responsabilitățile și așteptările în diferite situații. Este crucial să recunoaștem diferența între o simplă sarcină și o datorie care incumbă pe cineva, reflectând asupra gradului de seriozitate și de urgență al situației.
Uneori, m-am lansat poate în excursii, captivată de Măria Sa Textul, care își autoreclamă, totuși, interpretarea.” etc. Ce să mai zic despre utilizarea exasperantă a verbelor „incumbă” și „inculcă”, uneori în contexte inadecvate, de parcă s-ar fi terminat “stocul” de cuvinte al limbii române.
Sigur, preocuparea pentru un stil elevat, în general vorbind, este lăudabilă, dar când cuvintele/frazele „proliferează” într-o manieră care frizează absurdul, acest fapt are efecte contrarii celor așteptate.
Nu voi insista aici asupra „stilului” care „contorsionează” tema abordată până la a nu mai înțelege nimic, nu voi pomeni nici titlul cărții, nici numele autoarei, dar mă voi opri asupra sensului supralicitatului verb „a incumba”.
A incumba este un neologism, un împrumut din limba franceză – fr. incomber – având ca etimon latinescul incumbere, înțelesul cuvântului fiind: (despre sarcini, obligații) a se impune, a reveni cuiva în mod obligatoriu (DEX). Este un verb intranzitiv, adică nu poate fi construit cu un complement direct, deoarece acțiunea lui nu se exercită în mod nemijlocit asupra unui obiect.
Este greșit să se spună, așa cum am mai auzit chiar în interviurile unor scriitori: Scrierea unei cărți incumbă un talent deosebit (în astfel de contexte, a incumba este folosit eronat ca verb tranzitiv, cu sensul a cere, a pretinde), așa cum greșită este și formularea din textul citat la începutul articolului: „un panaceu care incumbă reevaluări periodice”.
Pentru a vă aprofunda înțelegerea asupra termenilor complexi și a îmbogăți vocabularul dumneavoastră, explorarea altor concepte similare poate fi de mare ajutor. Vă recomandăm să citiți cum este corect: cunoștință sau cunoștiință pentru a descoperi mai multe despre subtilitățile limbii române și modul în care diferite cuvinte reflectă nuanțe diferite ale semnificației.
Se poate spune corect, de exemplu: Părinților le incumbă (le revine) datoria de a-i educa pe copiii lor/Mie îmi incumbă (îmi revine/îmi aparține) această muncă etc.
