Caruta trasa de unul sau de mai multi cai, de boi sau magari, este una dintre cele mai simple forme de transport inventate de om, folosita inca din mileniul al V-lea i.Hr. si pana in ziua de astazi. Chiar daca, de-a lungul timpului, au aparut o multime de variante (trasuri, calesti, diligente etc.), rolul sau cheie, in istoria mijloacelor de transport, s-a pastrat.
Aparitia carutei este imediat ulterioara perioadei in care a fost inventata roata. Primele vehicule de acest fel erau facute din trunchiuri de copaci scobite, inlocuite, ulterior, de o cutie de lemn compacta sau confectionata din scanduri prinse intre ele, trasa de caii legati de atelaj prin intermediul unor franghii sau al unor curele din piele (hamuri). Se pare ca locuitorii din zona Majkop, din Caucaz, au fost primii care au avut ideea de a construi carute, pe care le foloseau in ceremoniile de inmormantare. Imaginea unor carute pe patru roti se poate vedea si pe vasele din lut descoperite in sudul Poloniei si care dateaza din mileniul al IV-lea i. Hr.
Din scrierile grecilor antici, dar si din cele ale asirienilor, datand din mileniul al II-lea i.Hr., rezulta ca o mare importanta o aveau carutele in razboi, in Europa si in Orientul Mijlociu, chiar daca stramosii cailor din ziua de astazi erau mult mai mici de statura. In epoca medievala, aceasta forma de transport era preponderenta, aproape orice locuitor al unui oras folosind-o pentru treburile curente, pentru transportarea granelor sau deplasarea dintr-o zona in alta. Pentru cei care aveau cel putin doi cai, mijlocul de transport era folosit si pentru a cara uneltele foarte grele. Caruta acoperita apare mai tarziu, in jurul anului 1500, cand sursele istorice atesta existenta unui astfel de vehicul in Europa.
Romanii, inca din secolul al II-lea, au pus arcuri la carute, reducand, in mare masura, zdruncinaturile si efortul celui care conducea vehiculul. Aceasta metoda, insa, din cine stie ce motive, s-a pierdut, carutele cu arcuri fiind reinventate mult mai tarziu, in secolul al XV-lea, de catre mesterii din Kocs, de pe teritoriul de astazi al Ungariei. De altfel, de la numele acestei localitati, carutele comode, usoare, cu arcuri, au fost denumite, in toata Europa, “kutsche”.
In secolul al XVII-lea, vehiculele cu tractiune animala incep sa se modernizeze, devenind mai sigure, oferind o calatorie mai lina. Incep sa fie folosite materiale usoare, care faceau ca intregul ansamblu sa fie mult mai rapid. In toata Europa, constructorii de astfel de mijloace de transport, dar si pictorii si mesterii fierari au inceput sa colaboreze pentru infrumusetarea si sporirea confortului carutei.
Maniera de constructie a carutelor a fost foarte diferita, de-a lungul timpului, variind in functie de regiune. In Franta si in Marea Britanie, aceste mijloace de transport necesitau un vizitiu pentru a fi conduse, asezat in partea din fata, in timp ce in Spania, conducatorul carutei mergea calare. In partea de sud a Africii, se foloseau chiar si sase cai. Dintre toate tipurile de carute, cea mai populara, in toate zonele lumii, a fost cea cu coviltir. Asa au strabatut cuceritorii lumii noi peste 4000 de kilometri prin salbaticie. Acestia aveau nevoie de niste vehicule care sa fie suficient de puternice, pentru a transporta un numar mare de persoane si rezervele de hrana pentru mai multe luni de zile. Pentru a evita putrezirea lemnului, carutele trebuiau construite din lemn masiv, rezistent (aratar, nuc si stejar), iar pentru a oferi protectie impotriva intemperiilor, erau acoperite cu o prelata intinsa pe suport metalic, din fier. Spatiul din interiorul carutei cu coviltir era destul de redus, fiind ocupat, in mare masura, de provizii, acesta fiind si motivul pentru care familiile mai instarite aveau chiar doua, trei carute, in functie de posibilitati.
Pe de alta parte, aceste vehicule trebuiau sa fie usoare, pentru a nu suprasolicita magarii sau caii, dar suficient de puternice incat sa poate duce greutati care ajungeau chiar si la o mie de kilograme. Caruta cu coviltir avea trei parti importante – structura principala din lemn, partea de sub coviltir (partea de rulare) si coviltirul. Structura principala era sub forma unei cutii dreptunghiulare din lemn, cu o lungime de aproximativ trei metri si o latime de un metru si jumatate. La capatul din spate al cutiei se afla o alta, de dimensiuni reduse, in care erau pastrate uneltele. Partea de rulare era alcatuita din cele patru roti, osia si elementele din fier folosite pentru intarirea structurii din lemn masiv. Coviltirul era facut din panza rezistenta de bumbac si avea rolul de a feri pasagerii de ploaie si de praf, in anotimpul rece, si de soarele puternic, vara. Daca temperatura crestea in interior foarte mult, coviltirul carutei putea fi indepartat prin rulare.
Aparitia cailor ferate, spre sfarsitul secolului al XIX-lea, a facut ca europenii mai instariti sa se bazeze din ce in ce mai putin pe vechea caruta, pe diligenta, postalion (serviciu de transport pentru corespondenta si pentru calatori, folosit inainte de aparitia trenului) sau pe trasura, pentru deplasarile care presupuneau parcurgerea unor distante mari. Dupa ce automobilele au intrat in peisajul urban, la inceputul anilor 1900, declinul vehiculelor trase de cai, in tarile civilizate, a fost si mai rapid, acestea ramanand sa fe folosite in zonele rurale, pentru muncile agricole, in special. Astazi, rasele speciale de cai, care, mai demult, erau crescute pentru a trage caruta, mai pot fi vazute doar in cadrul ceremoniilor si la concursurile hipice care implica deplasarea unor vehicule in viteza.
La romani, un popor care vreme de atatea secole s-a definit printr-o civilizatie preponderent de tip rural, traditional, chiar si astazi, caruta face parte din decorul satelor, unde oamenii o folosesc pentru diversele munci in agricultura. Sa fie semnul unui decor pitoresc sau doar al nivelului de trai?
