Este vorba despre un obiectiv turistic cu totul aparte, aflat într-un orăşel de munte, numit Nieu Bethesda, din Africa de Sud, din zona Great Karoo. Casa Bufniţei este astăzi un muzeu atipic, deşi la origine a fost o simplă locuinţă privată. Între anii 1950 şi 1962, proprietatea a fost transformată de către Hellen Martin într-o lume de basm inspirată de lumea bufniţelor – o casă din sticlă şi ciment şi o grădină plină cu statui.
Deşi orăşelul Nieu Bethesda reprezentase de-a lungul anilor o comunitate de fermieri destul de puternică, începând cu anul 1940, intră în declin, din pricina marilor centre urbane care apar în jurul său. Viaţa devine tot mai anostă. Şi totuşi, în acest mic orăşel, timp de 12 ani, artista Helen Martin lucrează de zor în grădina din spatele casei. Creează obiecte de artă extraordinare, din sticlă şi ciment.
Helen Martin se născuse în 1897, într-o familie din Nieu Bethesda cu şase copii. Devine profesoară şi se mută în orăşelul Graaf Reinet. Se căsătoreşte cu Johannes Pienaar, profesor, dramaturg şi om politic, însă căsnicia se destramă destul de repede. Dezamăgită, Helen Martin se întoarce în oraşul natal şi revine chiar în casa părintească pentru a avea grijă de părinţii săi bolnavi. Mama ei era invalidă de ceva timp şi în anul 1941 se stinge din viaţă. Patru ani mai târziu, moare şi tatăl artistei, iar Helen Martin se trezeşte singură, cu perspective de viaţă modeste. Abia spre sfârşitul anilor 1940, Miss Helen, cum devenise cunoscută celor din jur, se apucă să modifice aspectul şi împrejurimile casei sale, viitoarea Casă a Bufniţei.
Se spune că zăcând tristă şi bolnavă la pat, Helen Martin realizează cât de cenuşie îi este viaţa, cât de pustie şi lipsită de rost. În acele momente, decide că vrea să trăiască cu totul altfel, că doreşte şi poate să aducă lumină şi culoare în jurul său. Astfel, se naşte nevoia, ulterior obsesivă, de a-şi transforma locuinţa, de a face artă, de a însufleţi lucrurile din jur şi atmosfera. În următorii ani, prin ceea ce creează transmite dorinţe, visuri, sentimente.
Nu există detalii despre modul concret în care au decurs lucrările de amenajare, se ştie numai că Helen Martin a terminat mai întâi interiorul casei, înainte să se ocupe şi de exteriorul ei şi de grădină.
Pentru Casa Bufniţei, artista nu a întocmit planuri pe care să le pună apoi în practică. Totul a început prin nevoia de a decora locuinţa în aşa fel încât să devină luminoasă şi să transmită culoare şi multă veselie. Foarte curând această simplă nevoie a devenit o fascinaţie faţă de modul în care jocurile de lumină şi nuanţă se reflectă în spaţiu, modificându-i, aparent, dimensiunile şi aspectul. Din grămada de obiecte banale care o înconjurau, Helen Martin a reuşit să scoată la lumină şi să manevreze unele atât de sugestive încât a creat cu ajutorul lor un limbaj al veseliei – feţe de soare, bufniţe şi alte imagini – tipic pentru Casa Bufniţei.
Toate aceste obiecte au fost dispuse pe fundalul unor pereţi luminoşi sau a unor plafoane acoperite cu modele complicate în diverse culori. A folosit oglinzi pentru a da impresia de spaţiu mare. A spart mii de sticle şi borcane, pentru a folosi sticla sfărâmată într-un decor mural plin de culoare.
Abia când a fost complet mulţumită de ceea ce realizase la interior, Helen Martin şi-a mutat munca şi în afara casei. Sursele de inspiraţie au fost textele biblice, poeziile lui Omar Khayyam şi opera lui William Blake. Timp de 12 ani, Helen Martin, împreună cu un constructor local pe nume Koos Malgas, a creat din imaginaţia ei sute de sculpturi şi figurine în relief care ulterior au populat întreaga curte interioară a Casei Bufniţei, „Camel Yard”, şi unii dintre pereţii exteriori ai casei. Printre acestea, predominante sunt bufniţele şi cămilele, (animalele favorite ale artistei), dar pot fi admirate şi o sumedenie de alte sculpturi sub forma unor fiinţe obişnuite sau, dimpotrivă, neobişnuite. Datorită unei imaginaţii foarte bogate, a reuşit să dea viaţă unor sculpturi fantastice, greu de încadrat la categoria de fiinţă umană ori de animal. Este vorba despre 500 de statuete intense care par să concureze în a atrage atenţia şi a impresiona. Inspirate de creştinism, dar şi de alte religii, absolut toate sculpturile din grădina Camel Yard sunt dispuse cu faţa spre răsărit.
Opera ei l-a inspirat pe Athol Fugard să scrie o piesă de teatru intitulată „Dumul spre Mecca” şi care spune povestea extrem de tristă a unei artiste vizionare pe care comunitatea nu a reuşit să o înţeleagă, preferând să o izoleze.
Intrarea din stradă în Casa Bufniţei se face printr-o boltă de pe care stă şi veghează o bufniţă cu două chipuri. Bufniţa este un simbol al intuiţiei şi înţelepciunii. Ca semn al ostracizării sociale a proprietarei, bolta este acoperită cu un gard de plasă pe care au crescut numeroşi cactuşi de soiuri diferite. Asemenea unor sculpturi de sticlă dispuse în grădina Camel Yard, pe post de gazdă veselă şi primitoare, bolta ar fi trebuit să invite pe oameni în minunata lume a Casei Bufniţei, însă existenţa gardului de plasă reflectă sugestiv problemele pe care Helen Martin le-a avut cu vecinii şi membrii comunităţii.
În 1976, Helen Martin s-a sinucis, înghiţind sodă caustică. Opera ei artistică, Casa Bufniţei cu grădina Camel Yard a devenit, în mod ironic, principala atracţie turistică a orăşelului Nieu Bethesda. Faptul că autorităţile nu s-au ocupat de acest loc, i-a dăruit o şi mai mare valoare, din punct de vedere al originalităţii, Casa Bufniţei fiind păstrată exact aşa cum a lăsat-o proprietara. În fiecare an, circa 13.000 de turişti vin să vadă cu ochii lor această mică bijuterie. Orăşelul profită din plin, astfel că s-a dezvoltat turistic destul de mult, fiind amenajate 16 pensiuni, două restaurante, o cafenea, un pub şi două galerii.
Între timp, Helen Martin a ajuns să fie considerată o artistă de prim rang în cultura Africii de Sud, în ciuda suspiciunii şi duşmăniei pe care le-a inspirat celor din jur în timpul vieţii.
Din 1996, Casa Bufniţei este administrată de o organizaţie non profit care întreţine muzeul din donaţii şi din banii strânşi prin vânzarea de bilete la intrare.
