Casa Sclavilor este un muzeu din Cape Town, Africa de Sus, dedicat sclavilor secolului al XVIII-lea, sclavia fiind considerata parte a istoriei culturale si sociale a Africii de Sud, desi cladirea, initial, a avut un alt scop— de fapt, scopul initial a fost acela de a adaposti sclavi, intr-un final, cladirea devenind un muzeu important din istoria Africii de Sud. In sfarsit, este stiut faptul ca primii colonisti din Colonia Capului aveau nevoie de sclavi pentru a le lucra fermele, a construi cladiri si pentru a fi folositi ca servitori in gospodariile lor, in fapt, acestea fiind doar cateva din muncile la care sclavii erau supusi.
Chiar si asa, Compania Olandeza a Indiilor de Est a restrictionat recrutarea africanilor locali, si anume a hotentotilor, cum erau denumiti de olandezi – sclavii fiind adusi din alte parti ale teritoriilor ce erau ocupate de olandezi, unde, de altminteri, sclavia era o institutie acceptata, precum si din alte parti ale Africii. Detaliile acelor vremuri sunt de-a dreptul cutremuratoare. Numai daca ne gandim la faptul ca primele transporturi cu sclavi au sosit in anii 1650 si, in urmatorii 150 de ani, au fost adusi in colonie peste 60 000 de scavi din Africa de Est si din Indiile de Est, sclavi care, mai apoi, puteau fi vanduti precum niste animale. Cu alte cuvinte, cei care, dupa o lunga perioada de munca, nu mai puteau sa munceasca erau considerati inutili, iar cei inca mai puteau erau, de regula, vanduti la licitatie.
Casa Sclavilor din Cape Town a trecut printr-o serie de lucrari de reconstructie si nu de putine ori, in timpul lungii sale istorii, avand un parcurs, daca nu straniu, atunci cu siguranta zbuciumat. Finalizata in anul 1679, Casa Sclavilor este una dintre cele mai vechi cladiri din Cape Town si, la inceput, a fost construita de Compania Olandeza a Indiilor de Est pentru a adaposti proprii sclavi. Aceasta era o cladire din piatra fara nicio fereastra, unde conditiile erau ingrozitoare, doar gandul ca cineva ar putea fi inchis aici fiind inacceptabil, insa nu si pentru cei care exploatau sclavii. Iar un exemplu graitor in acest sens este faptul ca, in anii 1770, locuiau acolo aproape 1000 de sclavi si, la un moment dat, devenise bordelul principal al coloniei. Unii dintre sclavi munceau la spitalul aflat peste drum.
Dupa ce britanicii au preluat Colonia Capului, si anume in anul 1806, acestia au hotarat sa transforme cladirea in birouri guvernamentale, numai ca sclavia nu a fost abolita imediat. De pilda, in acel moment, mai locuiau in casa aproximativ 300 de sclavi, multi dintre ei batrani si incapabili sa mai munceasca. In schimb, cei care mai puteau inca sa munceasca au fost vanduti la licitatie, iar ceilalti scosi din casa si dusi in alte parti, mai cu seama in locuri unde sa nu deranjeze, sa isi duca existenta poate si mai umilitor decat au facut-o toata viata.
Din fericire, sclavii ramasi in viata au fost eliberati in anul 1828, ca mai apoi, dupa doi ani, sclavia sa fie desfintata definitiv in anul 1830, dupa promulgarea Legii pentru abolirea sclaviei, potrivit careia toti sclavii din Imperiul Britanic erau pusi in libertate. Si bineinteles ca tot a persistat acea teama in mintile oamenilor, mai ales ca inca au mai existat voci care au criticat dur promulgarea legii prin care se abolea sclavia. In fine, multi ani dupa, cladirea a fost folosita ca sediu al Curtii Supreme, iar, din anul 1966, adaposteste Muzeul de Istorie Culturala. Mai tarziu, si anume in anul 1998, a fost redenumita Muzeul Sclavilor, respectiv Casa Sclavilor.
Ceea ce este cu adevarat interesant este faptul ca este amenajata pentru a contura istoria sclaviei ca parte a istoriei culturale si sociale a Africii de Sud, suferintele oamenilor aparand, daca vreti, precum o mica descriere nu foarte importanta la acele vremuri pentru exploatatori. Iar daca va hotarati sa vizitati Casa Sclavilor din Cape Town, Africa de Sud, aflati ca pe strada Spin (Spin Street) veti gasi o placa memoriala, asezata undeva in spatele muzeului, ce marcheaza locul unde sclavii erau cumparati si vanduti precum niste animale, precum o marfa.
