Catalonia, comunitate autonomă şi regiune istorică a Spaniei, a fost şi este, în această toamnă a anului 2017, mai mult ca oricând, in centrul atenţiei mass-mediei şi, implicit, a opiniei publice, din pricina Referendumului pentru autodeterminare, care s-a desfăşurat la data de 1 octombrie 2017. Printr-un astfel de referendum s-a cerut populaţiei să îşi exprime părerea în legătură cu statutul teritoriului vizat. Întrebarea care le-a fost adresată catalanilor a fost: “Sunteţi de acord ca regiunea Catalonia să fie un Stat independent sub forma unei republici?”

Referendumul a fost aprobat de Parlamentul Cataloniei, la data de 6 septembrie 2017, dar declarat ca ilegal chiar în ziua următoare, de către Trbunalul Constituţional, autorităţile spaniole ordonând poliţiei catalane şi Corpului Naţional de poliţie al Spaniei să împiedice desfăşurarea scrutinului. În cadrul Operaţiunii Anubis, coordonată de Garda civilă (forţe de poliţie, cu statut militar), 14 membri ai guvernului catalan au fost arestaţi la 20 septembrie, împrejurare în care circa 10 000 de manifestanţi au ieşit pe străzile Barcelonei, intonând imnul catalan, Els Segadors, şi scandând contra “violării drepturilor lor”.

Într-o atmosferă foarte tensionată, Referendumul a avut loc totuşi, pe 1 octombrie, participând la vot 2, 286 de milioane de locuitori ai Cataloniei, dintre cei 5,34 milioane cu drept de vot (adică o prezenţă de 42%), 90,18 dintre aceştia pronunţându-se în favoarea independenţei.

Catalonia, repere geografice şi administrativ-teritoriale

Catalonia (în limba catalană – Catalunya, în spaniolă – Cataluna) este, la momentul actual, o comunitate autonomă (Comunitat autònoma), una dintre cele 17 comunităţi autonome ale Spaniei. Spania, formal, este un stat unitar al autonomiilor, o monarhie constituţională, cu monarh ereditar, dar în realitate funcţionează ca o federaţie de Comunităţi Autonome, care au, fiecare, legi şi puteri diferite, dispunând de o anume independenţă.

Catalonia, având o suprafaţă de 31 950 kilometri pătraţi, este situată în nord-estul Peninsulei Iberice (în sud-vestul extrem al Europei) şi are capitala la Barcelona. Se învecinează, la sud, cu Valencia (Comunitatea autonomă valenciană), la vest cu Aragon (comunitate formată din trei provincii – Huesca, Saragossa şi Teruel), cu Franţa la nord, cu Principatul Andora la nord-vest şi Marea Mediterană la est. Are o populaţie de peste 7,5 locuitori, adică 17% din populaţia Spaniei, ceea ce face să fie a doua comunitate din Spania, după Andaluzia, şi cea mai populată dintre Ţările catalane (teritorii de limbă şi cultură catalană, aflate pe Teritoriul Spaniei, Franţei şi Italiei). Din punct de vedere administrativ, Catalonia este împărţită în 42 de judeţe (comarca), grupate în patru provincii: Barcelona, Girona, Lleida/Lerida, Tarragona. Limbile oficiale din Catalonia sunt catalana, spaniola şi occitana.

Ziua Naţională a Cataloniei este 11 septembrie, marcând căderea Barcelonei, în 1714, în urma războiului pentru succesiunea spaniolă. În 2017, Ziua Naţională a fost sărbătorită ca Diada del Si (Ziua Naţională a lui Da), un “da” în favoarea independenţei Cataloniei.

Limba catalană

Catalana este o limbă de origine latină, s-a născut, ca şi limbile română, franceză, italiană, spaniolă, portugheză, din latina vulgară/populară, vorbită de coloniştii romani veniţi în Peninsula Iberică, în secolul al II-lea i. Hr. În cărţile de lingvistică, inclusiv cele de la noi, catalana este menţionată ca dialect al limbii spaniole, adică variantă teritorială a unei limbi, cuprinzând adesea mai multe graiuri. Pentru comparaţie, de exemplu, dialectele limbii române sunt dacoromâna (limba pe care o vorbim noi astăzi), aromâna, istroromâna, meglenoromâna.

Din secolul al XII-lea datează primele dovezi ale folosirii limbii catalane în scris, dar actul de naştere al catalanei ca limba literară, utilizată în scris, independentă de occitană (vorbită in nordul Spaniei) este opera lui Raymond Lulle, pe teme morale şi religioase, din secolul al XIII-lea – Cartea neamurilor şi a celor trei înţelepţi (Llibre del gentil e dels tres savis).

Din 1990, catalana figurează printre limbile în care se pot difuza documentele Uniunii Europene, iar din 1993 este singura limbă oficială din Principatul Andorei.

În prezent, catalana este vorbită de peste 10 milioane de locuitori din Catalonia, Valencia, Insulele Baleare, într-o regiune din Aragon (în nordul Spaniei), în Andora, în Pirineii Orientali, în Alghero (un orăşel italian din Sardinia).

Catalonia – o istorie milenară

Pe actualul teritoriu al Cataloniei, în primul mileniu i.Hr., s-au stabilit celţii, populaţie răspândită pe o mare parte a continentului european şi în Asia Minoră (Anatolia). În perioada neoliticului, aceştia s-au amestecat cu populaţia indigenă şi au format triburile iberice. Începând cu secolul al VIII-lea i.Hr., grecii şi-au făcut aici colonii, comerţul maritim devenind înfloritor, în perioada respectivă.

În anul 218 i.Hr., romanii şi-au extins dominaţia şi în această zonă, păstrându-şi autoritatea până în secolul al III-lea d.Hr., timp în care au contribuit la dezvoltarea agricolă şi comercială, fondând oraşe precum Barcelona (Barcino) şi Tarragona (Tarraco). Secolul al V-lea a adus din nord popoare migratoare, care au zdruncinat autoritatea romană. Vizigoţii au năvălit dinspre nord, şi-au stabilit iniţial capitala la Barcelona, apoi la Toledo.

În secolul al VIII-lea, mai exact în anul 716, arabii au pătruns în Catalonia, o parte din populaţie refugiindu-se din calea lor, în Pirinei şi în Regatul francilor. În bătălia legendară de la Poitiers, în care francii au fost conduşi de Charles Martel, împotriva armatei califatului Umayyad, care deţinea puterea în zonă, conducătorul trupelor musulmane a fost ucis, iar Charles Martel a fost considerat “campionul creştinătăţii” în lupta împotriva Islamului. După o perioadă în care Barcelona devine centrul posesiunilor francilor în Peninsula Iberică, în secolul al X-lea, Barcelona îşi declară supremaţia în Catalonia şi se separă definitiv de Imperiul francilor.

Între secolele al XII-lea – al XV-lea, Catalonia şi Aragona au format un regat, păstrandu-şi însă fiecare instituţiile proprii. Catalonia a intrat în acest răstimp într-un proces de prosperitate, a crescut populaţia, au înflorit agricultura, meşteşugurile, comerţul. Însă epidemia de ciumă din 1348, când au murit foarte multi oameni (peste 40% din populaţie), foametea, recoltele proaste au adus declinul şi Catalonia a fost incorporată, în 1469, de către Regatul Unit al regilor catolici, condus de Ferdinand II de Aragon şi Isabela I de Castilia.

Din secolul al XVI-lea până în al XVIII-lea, mare parte a Peninsulei Iberice s-a aflat sub suzeranitatea Casei de Austria, a lui Carol al V-lea, împărat romano-german, rege al Spaniei, apoi sub succesorii acestuia. În tot acest timp, Catalonia a fost stat autonom, conservandu-şi instituţiile tradiţionale.

Dacă în timpul războiului de 30 de ani (1618- 1648) pentru hegemonie în Europa, dar sub pretext religios, s-a apelat la ajutorul financiar şi al Cataloniei, în 1640, catalanii au început propriul război de secesiune – La Guerra dels Segadors – sprijiniţi de Franţa. Catalonia s-a declarat astfel Republică Independentă, sub protectorat francez, iar monarhia spaniolă a recunoscut Constituţia catalană. Toate privilegiile catalanilor au fost însă abolite când la la tronul Spaniei a ajuns Philippe al V-lea, fiul lui Ludovic al XIV-lea. Bourbonii i-au obligat pe catalani să se mulţumească doar cu statutul de provincie spaniolă.

Războiul Succesiunii Spaniole (1701-1714) este un alt moment de referinţă din istoria Cataloniei, război purtat intre spaniolii fideli arhiducelui Carol al VI-lea, impărat al Sfântului Imperiu Roman, rege al Ungariei, Boemiei si principe al Transilvaniei si, de cealaltă parte, spaniolii loiali lui Filip al V-lea, rege al Spaniei intre 1700-1724 – un conflict intre Casa de Habsburg si Casa de Bourbon. Catalonia a ales tabăra Bourbonilor, care au fost infrânţi, la putere a venit o nouă dinastie, o monarhie absolută si centralizată. Prin Decretul de la Nueva Planta, regele Filip al V-lea, primul monarh spaniol al Casei de Bourbon, a modificat organizarea teritorială a regatelor spaniole, Catalonia si-a pierdut independenta si a fost nevoie de mai bine de secol pentru a renaste. Infrângerea in Războiul de Succesiune, mai exact ultima apărare a Barcelonei, din 11 septembrie 1714, este la originea Zilei Nationale a Cataloniei (Diada Nacional de Catalunya/ Diada de l’Onze de Setembre).

În secolul al XIX-lea, redobândirea independenţei Spaniei (1814), odată cu proclamarea lui Ferdinand VII ca monarh absolut, dezvoltarea economică fără precedent, generată de Revoluţia industrială, toate au dus la o retrezire a conştiinţei de sine a catalanilor, la o mişcare puternică de revendicare a drepturilor acestora.

Evenimente care au marcat istoria Cataloniei în secolul al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea

Susţinut de nemulţumirea populaţiei urbane, care dorea o îmbunătăţire a condiţiilor de muncă, partidul La Lliga Regionalista (Liga regionalistă), apărut după alegerile din 1901, cu o ideologie “conservatoare, democrat-creştină”, cum s-a autodeclarat, a repus în discuţie dreptul la autodeterminare al Cataloniei. Hegemonia acestui partid a durat până în 1931, când a fost eclipsat de Stânga Republicană din Catalonia (Esquerra Republicana de Catalunya, prescurtat ERC), un partid creat pentru a susţine instaurarea Republicii în Catalonia. S-a constituit Guvernul Cataloniei (Generalitat de Catalunya), care avea misiunea să elaboreze un statut de autonomie care a şi fost adoptat în 1932. Dar, în 1936, Frontul Popular (El Frente Popular) câştigă alegerile şi hotărăşte să pună capăt tentativelor revoluţionare ale catalanilor. În 1936 izbucneşte războiul civil care va dura până în 1939 – biserici incendiate, atentate, greve etc.

În urma războiului civil, cu sprijinul Italiei fasciste şi al Germaniei naziste, la conducerea Spaniei a ajuns Francisco Franco (Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonde Salgado Pardo), care a instaurat un regim dictatorial de extremă dreaptă, păstrând însă neutralitatea Spaniei în cel de-al Doilea Război Mondial. Acesta a rămas la putere până în 1977 şi, conform dorinţei sale, după moartea sa, a fost reinstaurată monarhia, prin înscăunarea lui Juan Carlos I, din dinastia Bourbonilor.

În timpul regimului lui Franco, ideea autonomiei Cataloniei a dispărut, orice aspect de o astfel de natură fiind respins de dictator şi calificat drept “democraţie pietrificată”. Catalonia a trebuit să se mulţumească cu statutul de regiune a Spaniei. Chiar limba catalană a fost interzisă. Spre sfârşitul anilor 1950 a avut loc o renaştere a mişcării pentru autonomia Cataloniei şi implicit împotriva regimului Franco, susţinută de intelectualitate şi de artişti catalani. Formele de protest au fost, pentru că nu se putea altfel, suple şi ţineau de viaţa de zi cu zi: se cânta în catalană, în prezenţa deputaţilor de la Madrid, au reapărut formularele în instituţii în limba catalană.

Nova Cançó (Noul Cântec) s-a numit mişcarea artistică şi muzicală, iniţiată de Josep Benet, istoric şi om politic catalan, care a dat un nou avânt folosirii limbii catalane în muzică, denunţând în acelaşi timp nedreptăţile şi dictatura franchistă. Cântecul “L’estaca”, al lui Lluis Llach, cu refrenul “ Va cădea, va cădea, va cădea”, a devenit imnul rezistenţei împotriva lui Franco.

După 1975, Juan Carlos de Boubon, rege al Spaniei, i-a înlăturat treptat, de pe scena politică, pe franchiştii conservatori, transformând tara într-o democraţie modernă. În 1979, Catalonia şi Ţările basce şi-au redobândit statutul de autonomie, limba catalană a redevenit limba oficială.

Catalonia – cultură şi patrimoniu

Catalonia are nu numai o îndelungată şi semnificativă istorie, dar şi o cultură excepţională. Dacă am apela doar la câteva repere, genialul pictor Salvador Dali, care a schimbat fundamental arta secolului al XX-lea, este catalan (născut la Figueras şi stingându-se din viaţă în acelaşi loc), Antoni Gaudi, arhitect modern care şi-a lăsat amprenta în arhitectura Barcelonei şi a altor locuri din lume, Joan Miro, pictor, sculptor, reprezentant al direcţiei suprarealiste în artă, se definea drept “catalanul internaţional”, Pablo Picasso, fondatorul cubismului, s-a născut la Malaga şi şi-a petrecut copilăria la Barcelona, formându-se apoi în mediile culturale catalane ale începutului de secol XX.

Literatura catalană, generos reprezentată în toate epocile, are totuşi două momente de glorie: trubadurii Evului Mediu, ale căror creaţii au impus limba catalană literară şi Secolul de aur (Siglo del Oro) al literaturii spaniole (al XVI-lea – al XVII-lea). Pentru secolul al XX-lea, numele lui Eugenio d’ Ors, născut la Barcelona, este emblematic.

Catalonia este, de asemenea, pe locul al treilea, între comunităţile autonome, prin valorile înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO: şapte realizări arhitecturale ale lui Antoni Gaudi (Palatul Guell, din Barcelona, lucrări în complexul arhitectural Sagrada Familia etc.), ansamblul arheologic de la Tarraco, Mănăstirea Poblet, necropolă a regilor de Aragon, Căile romane, vestigii ale drumurilor care legau regiunea de Imperiu etc.

Catalonia – istorie recentă

În legătură cu Referendumul de la 1 octombrie 2017, când guvernul spaniol a apelat la forţele de ordine pentru închiderea secţiilor de vot, înregistrându-se violenţe grave, şi despre posibilitatea declarării Cataloniei ca stat independent, reacţiile internaţionale, părerile oamenilor politici, ale analiştilor politici, istoricilor, specialiştilor în ştiinţe politice sunt împărţite.

Şeful Guvernului Cataloniei (President de la Generalitat de Catalunya), Carles Puigdemont (a cărui soţie este româncă), într-un interviu acordat BBC, a precizat că, în condiţiile rezultatului referendumului, Guvernul va cere Parlamentului regional să declare independenţa. Se fac tot felul de scenarii, de la declararea independenţei Cataloniei, la invocarea şi aplicarea articolului 155 din Constituţia Spaniei, care prevede că, în situaţia în care o regiune îşi încalcă obligaţiile constituţionale, să fie obligată să le respecte, de la Moţiune de cenzură împotriva Partidului Popular al lui Mariano Rajoy, premierul Spaniei, ostil independenţei, până la deschiderea unor negocieri între statul spaniol şi catalani. Nimeni nu poate spune cu certitudine, la momentul actual, cum vor evolua evenimentele.

Ceea ce nu poate fi pus la îndoială, însă, este că istoria Cataloniei, parte a istoriei Peninsulei Iberice şi a Spaniei, a fost marcată de-a lungul secolelor, de lupta împotriva puterii centralizatoare de la Madrid. Dorinţa de autonomie a catalanilor a fost susţinută şi de dezvoltarea economică a zonei, în raport cu alte regiuni ale Spaniei, de cultura şi limba catalană, niciodată abandonate, şi puternic încurajată de amintirea represiunii din timpul regimului Franco (1939-1975), ceea ce poate explica virulenţa anumitor sloganuri care revendică independenţa Cataloniei. Rămâne de văzut dacă istoria Cataloniei, a Spaniei, a umanităţii în general, a secolului al XXI-lea “iluminează realitatea, vitalizează memoria, oferă călăuzire în viaţa de zi cu zi” (Cicero) sau nu.