O trecere prin oraşul Orăştie este precum o întoarcere în timp, undeva în vremurile comuniste, cu oameni pestriţi şi puţini, clădiri triste şi magazine închise. Acest mic orăşel nu pare să aibă niciun soi de legătură cu civilizaţia dacilor care au înălţat în Munţii Orăştiei o serie de cetăţi uimitoare sau cu aşezarea daco-romană înfiinţată aici de Imperiul Roman. Se poate că mă înşel. E doar părerea mea că acest oraş ar trebui să reflecte istoria glorioasă a dacilor într-un mod mai impresionant.
Nu prea ai ce face în oraşul Orăştie. Poate cel mult să te opreşti cu emoţie şi să priveşti statuia impunătoare a lui Burebista, chiar la intrarea în localitate.
Există şi un monument dedicat memoriei lui Decebal. Bulevardul principal ce duce spre piaţa centrală este micuţ, dar în ciuda curăţeniei, dă impresia de sărăcie. Repet: e doar părerea mea şi poate că nu e cea mai întemeiată. Oamenii, în marea lor majoritate bătrâni, se plimbă destul de mult, nu par obişnuiţi cu viaţa între cei patru pereţi ai apartamentelor de bloc. Mişună peste tot, stau pe bănci, mai schimbă o vorbă. Am remarcat că sunt cu toţii foarte bine dispuşi şi prietenoşi.
Ceea ce atrage însă în mod special atenţia, dominând parcă toată panorama oraşului Orăştie este Catedrala Ortodoxă Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Spre ruşinea mea, nu am ştiut până atunci absolut nimic despre ea.
Din punct de vedere al ahitecturii, te copleşeşte. Are dimensiuni uluitoare, în raport cu mărimea caselor din jur. Este înconjurată de o grămadă de trepte. Din păcate, la ora la care ajunsesem în Orăştie, catedrala era închisă, aşa că nu i-am putut admira interiorul, dar am căutat apoi fotografii pe internet cu pictura şi mobilierul de lemn.
Câteva amănunte extrem de interesante despre acest sfânt lăcaş: este o construcţie foarte recentă în raport cu trecutul oraşului, în sensul că a fost ridicată cu mai puţin de o sută de ani în urmă. Şi mai interesant este faptul că principalii ei ctitori au fost… legionarii. Şi când anume? Ei bine, Catedrala Ortodoxă Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril a fost sfinţită în prezenţa oficială a lui Petru Groza, şeful guvernului comunist.
Anii de construcţie au fost destul de numeroşi. În jur de şapte ani s-a lucrat la înălţarea catedralei ortodoxe. Cel care a venit cu ideea acestui proiect a fost preotul Ioan Moţa, tatăl renumitului Ionel Moţa, cunoscut în istorie drept mâna dreaptă a lui Corneliu Zelea Codreanu şi unul dintre fondatorii Legiunii Arhanghelul Mihail. Credincioşii ortodocşi din Orăştie au contribuit financiar la ridicarea catedralei, alături de 13 cuiburi de legionari, câteva societăţi din localităţile învecinate, regimentul de Infanterie, dar şi alături de băncile Ardeleană şi Naţională a României.
Piatra de temelie a fost pusă în 1936, iar construcţia propriu-zisă a fost terminată în 1943. De efectuarea lucrărilor s-a ocupat o firmă de construcţii din Bucureşti, după planurile arhitectului George Cristinel. Construcţia, realizată din cărămidă transportată din judeţul Alba şi beton armat, este absolut unică, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, au fost îmbinate mai multe stiluri de arhitectură – bizantin, gotic şi romantic. Singurul turn al Catedralei Ortodoxe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril este înălţat în stilul gotic, deşi clădirea în sine este de ispiraţie bizantină. Existenţa unui singur turn reprezintă iarăşi un detaliu de unicitate.
Lăcaşul dispune de cinci clopote răsunătoare, turnate în bronz şi aduse de la Sibiu, contra unei sume impresionante pentru acele timpuri. De asemenea, catedrala dispune şi de două toace, una tradiţională din lemn şi cealaltă din fier.
Înăuntru, iconostasul, candelabrul şi mobilierul au fost executate de sculptorul Anghel Dima din Bucureşti, pe parcursul a doi ani, din lemn de tei alb, nuc şi platin. Inclusiv candelabru a fost realizat din lemn de tei alb şi fier forjat.
Pictura este de inspiraţie neobizantină şi atrage prin forţa culorilor (predomină nuanţe intense de portocaliu, roşu şi galben, dar şi albastru) şi a secvenţelor foarte dinamice în cadrul cărora sunt reprezentaţi cei doi Arhangheli, Mihail şi Gavril, patronii bisericii, dar şi ai Mişcării Legionare. Ca dovadă că această catedrală a fost realizată de oameni pe cât de credincioşi, pe atât de patrioţi, figura lui Iisus Hristos pe cupolă este înconjurată de un cerc în culorile naţionale: roşu, galben şi albastru.
Catedrala Ortodoxă Sfinţii Mihail şi Gavril a fost sfinţită în anul 1945, de către un sobor de 32 de preoţi. Timp de mai mulţi ani de zile, a fost mândria localităţii Orăştie şi a atras numeroşi turişti în zonă. Apoi, România a cunoscut o perioadă teribilă de prigonire a religiei creştine.
Tocmai în această tristă perioadă, catedrala a început să se degradeze, având urgentă nevoie de ajutor. Însă timpurile erau marcate de o sărăcie generalizată. Cei care au intervenit au fost iarăşi legionarii. Nu se cunoaşte identitatea lor, căci ajutorul a fost dăruit în modul cel mai discret. Şi totuşi, răsplătit din plin. Acoperişul trebuia neapărat restaurat.
Neavând bani, legionarii au donat în mod anonim materialele necesare înlocuirii lui, adică tabla de cupru. Imensul acoperiş a fost înlocuit integral cu aceste materiale, iar catedrala şi-a reluat înfăţişarea ei semeaţă. În timp însă, din cauza ploilor şi ninsorilor, tabla de cupru s-a oxidat, schimbându-şi culoarea din maro în verde, adică exact culoarea reprezentativă a Mişcării Legionare.
Comuniştii nu au băgat de seamă acest detaliu, astfel că până în ziua de azi, Catedrala Ortodoxă Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril continuă parcă să poarte recunoştinţă legionarilor, înveşmântată ea însăşi în „cămaşa verde”.
M-a impresionat foarte mult această poveste, felul în care un ajutor anonim s-a transformat, prin mila lui Dumnezeu, într-o declaraţie de credinţă şi un simbol al trecerii prin istoria românilor a unor oameni extrem de controversaţi, iubiţi şi detestaţi în egală măsură.
La fel ca şi misterioşii daci, legionarii au apărut de nicăieri şi apoi au dispărut aproape fără urmă, înainte să ne putem da seama din ce colţ întunecat al sufletului românesc au fost ei chemaţi pe scena istoriei noastre.
