Pop Art (Popular art) este o mișcare artistică vizuală, caracterizată de reprezentări ale consumerismului, care s-a dezvoltat împrumutând teme și tehnici din cultura populară, din televiziune, filme, publicitate și reviste de benzi desenate.

Fenomenul a fost văzut de unii critici drept o mișcare-manifest, în care accentul a căzut de pe subiectele tradiționale dezvoltate în artă până atunci, precum mitologia, istoria, moralitatea, păcatul etc., și s-a mutat pe subiecte banale, personaje de rând și obiecte comune, pe care a încercat să le ridice la nivelul artelor frumoase.

Pop-art a apărut în anii ‘50 și s-a dezvoltat preponderent în Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. În atmosfera sumbră și pesimistă de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în SUA a luat naștere expresionismul abstract, curent artistic în care gândurile și sentimentele erau așezate pe planșă într-un mod spontan, fie prin aplicarea agresivă a vopselei cu pensula, fie prin aruncarea ei direct din cutie, iar importanța se pune pe energia și tensiunea pictorului, pe ceea ce acesta simte în momentul pictării, iar nu pe ceea ce acesta vede. Această tendință, denumită abstracție gestuală, împreună cu abstracția cromatică (unificarea culorii cu forma) și îmbinând elemente suprarealiste, au făcut ca expresionismul abstract să fie mult mai potrivit cu starea generală de după război.

Totuși, deși curentul se bucura de aprecieri în rândul criticilor și a majorității iubitorilor de artă, acesta nu reușea să rezoneze cu publicul larg și nici chiar cu unii dintre artiști. La jumătatea anilor ‘50, ca reacție la expresionismul abstract, apar tot mai des reprezentările concrete, care se evidențiau prin linii clare, straturi de vopsea puternice și reprezentarea realistă a simbolurilor, obiectelor și personajelor devenite iconice. Temele abordate erau inspirate din elemente care aparțineau culturii populare, cunoscute de toată lumea, pe care publicul larg le putea recunoaște de la televizor, din filme sau din reclame.

Contextul era și el unul favorabil, deoarece anii ‘50 coincid cu o perioadă optimistă, în care producțiile de masă capătă avânt, societatea de consum se dezvoltă, iar odată cu ea prinde amploare și industria de publicitate. Există voci care susțin că tocmai încorporarea imaginilor și elementelor desprinse din reclame a făcut ca femonemul pop-art să devină unul dintre cele mai recunoscute curente ale artei moderne. Totodată, între anii ‘50 – ’60 se dezvoltă muzica pop, care capătă atenție în special din partea publicului tânăr, iar elementele pop-art încep să fie preluate în videoclipurile melodiilor pop.

În același timp, curentul pop-art este unul controversat, fiind văzut de numeroși critici drept o formă ilegitimă de artă, care se îndepărtează prea mult de ceea ce însemna elita culturală în favoarea elementelor de kitsch. Pe de altă parte, artiștii pop-art combat aceste critici susținând tocmai ideea care a stat la baza întregului fenomen art-pop, și anume: arta lor trebuie să fie accesibilă tuturor oamenilor, iar sensul ei trebuie înțeles instant.

Spre deosebire de chiar unii dintre cei mai cunoscuți artiști ai expresionismului abstract, ale căror tablouri erau recunoscute de către un public restrâns, artiștii pop-art au dezvoltat numeroase tehnici pentru ca operele să fie cât mai accesibile publicului. Astfel, susținând ideea că arta poate fi făcută din orice, aceștia au folosit vopsele acrilice, colaje din materiale neobișnuite, care în mod normal nu sunt folosite în pictură și au apelat la imprimarea serigrafică (imprimare cu ajutorul unui ecran de mătase). Compozițiile erau simple, iar culorile folosite erau puternice și deseori contrastante.

Ceea ce a contribuit cel mai mult la recunoașterea cu ușurință a acestora au fost tocmai imaginile pe care tablourile le reprezentau și care erau inspirate din imaginile promovate pe canalele de comunicare, accesibile maselor de oameni: imagini cu celebrități, precum Marilyn Monroe, Elvis Presley, etc., cu diferite branduri sau produse și în general imagini cu preferințele consumatorilor americani.

O altă caracteristică a fenomenului pop art este accentul pe care artiștii îl pun nu pe produsul finit și pe munca necesară pentru a realiza opera de artă, ci pe ideea care stă în spatele acesteia. Spre deosebire de celelalte curente artistice, cu excepția dadaismului, importanță capătă conceptul și impactul acestuia, în detrimentul calității produsului sau a măiestriei necesare pentru realizarea lui.

Se știe că denumirea de pop-art este o prescurtare de la popular art, însă originea termenului este necunoscută. De cele mai multe ori ea îi este atribuită criticului de artă Lawrence Alloway, chiar dacă, în eseul „Artele și mass-media”, acesta se referă la fenomen cu termenul de „cultură populară de masă”. Acesta, împreună cu criticul Reyner Banham, pictorul Richard Hamilton, sculptorul Eduardo Paolozzi și arhitecții Alison și Peter Smithson au întemeiat la Londra în 1952 Grupul Independent, dezvoltând aici fenomenul pop-art. Aceștia, chiar dacă erau sceptici în privința culturii americane pop comerciale, au luat influențe de la filmele vestice, benzile desenate, automobile și cărțile SF americane.

Pe continentul american, artiștii din New York care refuzau să se conformeze regulilor susținute de școala modernă de pictură încep să experimenteze și să încorporeze în picturile abstracte elemente concrete, precum cifre, numere, steaguri și alte obiecte obișnuite, folosind în același timp elemente tradiționale, precum vopseaua de ulei, împreună cu materiale mai puțin utilizate.

Fenomenul a căpătat denumirea de neo-dadaism, iar începând cu deceniul următor o serie de artiști calcă pe urmele neo-dadaiștilor, care ulterior au devenit emblematici pentru fenomenul pop-art: Roy Lichtenstein, cunoscut pentru temele inspirate de benzi desenate, care folosea punctele Ben-Day, puncte mici, distribuite uniform, pentru a reproduce culori; James Rosenquist cu imaginea monumentală, formată din colaje cu decupaje din reviste și juxtapuneri suprarealiste ale diferitelor celebrități și produse, care deseori erau însoțite de mesaje politice; Claes Oldenburg, ale cărui sculpturi afișate public surprind obiecte obișnuite, folosite în viața de zi cu zi și replicate la dimensiuni mari; Andy Warhol, recunoscut, în special, pentru portretele cu celebrități, repetitive și realizate în culori puternice și contrastante, dar și picturi care înfățișează sticle de Coca-Cola sau cutii de supă Campbell’s, reproduse pe întregi pereții galeriei.

Fenomenul a fost privit deseori ca unul dintre cele mai importante curente artistice apărute în secolul trecut, considerat de unii ca ultimul fenomen artistic notabil al secolului. În pofida criticilor, fenomenul pop-art a reușit să facă galeriile și muzeele mai relevante în fața oamenilor obișnuiți, făcând ca operele din fața lor să fie mai ușor de recunoscut și apreciat.

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ