Spiritismul – despre doctrina „religiei” spiritiste și natura spiritelor

Conform DEX-ului, spiritismul este o doctrină (sau practică) bazată pe credința posibilității de a comunica cu spiritele morților prin anumite procedee oculte. Numai că această definiție se dovedește insuficientă, în condițiile în care spiritismul prezintă caracteristicile unei adevărate religii.

El are o doctrină, o morală și un cult. Cel care a sistematizat și integrat principiile spiritiste într-o concepție unitară a fost pedagogul francez Allan Kardec.

Publicată în 1857 de Allan Kardec, “Cartea Spiritelor” reprezintă fundamentul teoretic al religiei spiritiste. După cum susține autorul, lucrarea a fost inspirată de divinitate, iar conținutul său a fost transmis prin intermediul spiritelor unor persoane decedate. Ea are scopul de a explica oamenilor universul și viața așa cum au fost ele create de divinitate și de a îmbunătăți, din punct de vedere moral, atitudinile și comportamentul indivizilor.

Lucrarea este structurată pe patru mari secțiuni numite “cărți”, împărțite la rândul lor în capitole și subcapitole. Structura și conținutul lucrării sunt asemănătoare Bibliei creștine, motiv pentru care a mai fost numită “Al Treilea Testament”, primele două, respectiv Vechiul și Noul Testament, alcătuind Biblia.

Spiritismul afirmă răspicat existența lui Dumnezeu, sub forma unei inteligențe superioare, care este cauza primară a tuturor lucrurilor. Această inteligență superioară a creat universul material și imaterial prin cuvântul său, prin propria voință. Natura intimă a lui Dumnezeu nu poate fi înțeleasă de către om din cauza gândirii sale limitate.

Prin rațiune, omul poate însă să descopere anumite atribute ale Ființei divine:

• Imaterialitatea: Dumnezeu este un spirit, neavând formă și conținut material, grosier.
• Eternitatea: Dumnezeu nu are început și sfârșit, El fiind absolut independent față de orice limită temporală.
• Imuabilitatea: Ființa divină nu este supusă schimbărilor și transformărilor.
• Unicitatea: Dumnezeu este unic deoarece gândirea logică nu poate admite existența mai multor dumnezei.
• Omnipotența: exprimă puterea absolută a lui Dumnezeu.
• Dreptatea: este reprezentată de voința permanentă a lui Dumnezeu de a da fiecăruia ce i se cuvine, în raport cu Înțelepciunea providențială și cu legile divine.
• Bunătatea: exprimă iubirea lui Dumnezeu care se manifestă în diferite forme față de propria creație.

Spiritismul definește spiritele ca entități imateriale create de Dumnezeu și folosite ca instrumente prin intermediul cărora divinitatea își pune în aplicare proiectele. La început, spiritele sunt ignorante și simple, dobândirea inteligenței realizându-se prin reîncarnări succesive.

Spiritele sunt pretutindeni și mereu alături de oameni, cărora le oferă ajutorul fără știrea lor. Ele se deplasează cu viteza gândului, de unde și impresia de ubicuitate. Atunci când spiritele din Lumea superioară coboară pe pământ, îmbracă o formă semimaterială pentru a se putea arăta oamenilor, fie în vis, fie în stare de veghe. Spiritele pot lua o formă vizibilă sau chiar palpabilă.

Lumea superioară a spiritelor este organizată pe categorii sau ordine. Din primul ordin fac parte spiritele pure, ajunse la perfecțiune. Al doilea ordin este destinat spiritelor mai puțin perfecte, caracteristica lor principală fiind preocuparea de a face bine. În sfârșit, al treilea ordin grupează spirite involuate, ignorante, animate de dorința de a face rău. Se constată că lumea spiritelor este structurată după gradul de evoluție al acestora. Spiritele din ordinele doi si trei nu rămân veșnic în aceeași stare; ele se perfecționează continuu prin încarnări succesive până ating starea de desăvârșire.

Spiritismul consideră că omul este alcătuit din trei părți: un corp de natura grosieră, materială; un suflet care reprezintă un spirit încarnat; o substanță semimaterială, un fel de liant care unește corpul material cu sufletul. Unirea corpului cu sufletul se realizează la nașterea omului, iar în momentul morții, cele două entități se despart. Spiritul se reîntoarce în Lumea superioară și în măsura în care a evoluat pe pământ, își ocupă locul într-unul din cele trei ordine. Această evoluție este determinată de faptele bune ale omului săvârșite în timpul vieții pe pământ.

Spiritismul susține că atitudinile și comportamentul uman sunt reglementate prin Legea morală care face o distincție clară între bine și rău. Binele este sinonim cu voința lui Dumnezeu, iar răul este opusul acesteia.

Omul poate să facă binele deoarece spiritul său a fost înzestrat cu capacitatea de a dobândi inteligența și, prin aceasta, să cunoască legile divine și să acționeze în conformitate cu ele.

Atunci când voința și acțiunea omului intră în contradicție cu normele morale stabilite de Dumnezeu, se manifestă pedeapsa divină, care provoacă omului o anumită suferință, în funcție de gravitatea faptelor de care s-a făcut vinovat. Pedeapsa este întotdeauna proporțională cu răul săvârșit, pentru că fiecare este direct responsabil de faptele sale. Pedeapsa nu are scopul de a-l distruge pe om, ci de a semnala anumite disfuncționalități apărute în comportamnetul acestuia. Suferința ce decurge dintr-o sancțiune divină trebuie înțeleasă ca o măsură necesară privind îndreptarea individului și stimularea acestuia pe drumul său spre desăvârșire.

Omul este o creație divină înzestrată cu liber-arbitru, nefiind supus unui destin implacabil care să-l conducă într-o direcție sau alta. El este liber să-și aleagă existența pe care o dorește, înfăptuind binele sau răul. Deși uneori circumstanțele externe pot fi deosebit de puternice, ele nu pot să justifice comportamentul imoral, în condițiile în care adevărata forță a omului o reprezintă Spiritul său de natură divină. Spiritul este cel care îl călăuzește pe om în fiecare moment al vieții sale și tot el este răspunzător pentru starea de degradare sau de virtute a individului.