E vremea sărbătorilor de iarnă, a Nașterii Domnului, și nenumărate colinde românești spun povestea biblică a lui Iisus Hristos, în multe dintre acestea apărând cuvântul „ler” – cu variantele „leroi”, „lerui”, „leroloi”, „lerului” – sau structura „lerui/leru-i ler” (a doua formă, cea cu cratima, marcând prezența verbului „-i”, cu sensul „lerul este ler”, după cum au transcris unii culegători de folclor).
Cuvântul ler folosit în colindele românești este adesea înconjurat de mister și tradiție. Deși nu are o semnificație precisă în limba română modernă, ler este considerat a fi un cuvânt onomatopeic ce imită sunetele naturii sau exprimă o stare de bine, fiind folosit pentru a crea o atmosferă specifică în cântecele de sărbătoare. Acest cuvânt se leagă adesea de expresia tradițională și mistică, reflectând bucuria și reverența față de momentele de celebrare.
Cei mai mulți dintre cei care ascultă colindele nu cunosc, probabil, semnificația acestui cuvânt – „ler” – de aceea câteva precizări ne-ar ajuta pentru a nu recepta „mecanic” niște versuri, despre care știm doar că se leagă de perioada Crăciunului, ci să le pătrundem sensul vechi, ritualic.
În explicația cea mai simplă, cea de dicționar, „ler” înseamnă: interjecție care apare ca refren, în colinde, cărora le dă un anumit efect eufonic/sonor (DEX). Dacă ne referim, însă, la etimologia (originea) cuvântului, lucrurile sunt mai complicate și mult mai interesante.
Dimitrie Cantemir, de exemplu, în secolul al XVIII-lea, în lucrarea Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, referindu-se la o tradiție despre „Curțile lui Ler împărat”, specifică zonei dintre Dunăre și Olt, considera că „ler” este un derivat de la Avrelie Avrelian (împăratul roman Aurelianus). Alți lingviști au interpretat termenul „ler” ca un împrumut din slavul Lel (numele echivalent al lui Cupidon).
Victor Kernbach, în Dicționar de mitologie românească, formulează ipoteza că „ler” ar fi un împrumut de la celți, care dăduseră un astfel de nume unei zeități a mărilor (ler/lair – „mare”), dar, deși legăturile dintre civilizația dacică și cea celtică au existat, ar fi greu de explicat, totuși, prezența acestui cuvânt în colindele cu mesaj religios creștin, care au apărut mai târziu.
Cei mai mulți lingviști înclină spre a accepta explicația dată de academicianul Al. Rosetti, că termenul „ler” își are originea în ebraică, de unde a trecut în latină și apoi în română – (Ha)lleluiah (Domine)/Lăudați pe Domnul. Pentru că, la începuturile limbii române, a funcționat un fenomen lingvistic numit rotacism (constând în transformarea lui „-l-” intervocalic în „-r-”), se presupune că „alleluia” a devenit „alleruia”, prescurtat „alerui”, „aler”, „ler”, cuvânt existent în limbă încă din perioada daco-romană și, ulterior, a formării poporului român, când s-au născut și primele noastre colinde religioase (aproximativ secolele al II-lea – al VI-lea, respectiv al VII-lea).
Această ipoteză este susținută și de istoricul Vasile Pârvan, care afirma că: „Românismul și creștinismul nostru sunt născute și crescute în chip firesc: încet și trainic în Dacia lui Traian, și nu sunt de abia mai târziu „imigrate” din alte ținuturi”.
Ler și variantele sale, cum ar fi lerui, sunt adesea întâlnite în colinde și cântece populare, servind ca elemente de legătură sau ca pauze muzicale ce adaugă ritm și profunzime compozițiilor. Aceste expresii contribuie la caracterul unic și autentic al colindelor românești, fiind elemente cheie în păstrarea și transmiterea moștenirii culturale. Prin înțelegerea și aprecierea acestor cuvinte, putem menține vie spiritul tradițiilor noastre. Pentru mai multe detalii despre folclorul românesc și semnificația altor cuvinte tradiționale, consultați ghidul nostru detaliat.
Iată versurile unui frumos colind, în care sensul expresiei „Lerui ler” (Lăudați pe Domnul) își are deplină acoperire: „Sus pe cerul instelat / Mandră stea s-a arătat / Și cu flori de măr în mână / Se coboară peste stână / Lerui ler / Într-un grajd sărac de lemn / Din cetatea Betleem / Intr-o iesle-n rece scut / Domnul lumii s-a născut / Lerui ler / Celui care-adus lumină / Și peste acest pământ / Pace de la Domnul Sfânt / Laudând pe cel din cer / Lerui ler / Iar de către răsărit / Trei regi, trei magi au pornit / Lui Mesia de se-nchină / Steaua Domnului lumină / Lerui ler”.
