“Cogito, ergo sum” este o expresie latinească însemnând “Cuget, deci exist”. Autorul ei este filosoful francez Rene Descartes, iar faptul că memoria culturală a păstrat-o în limba latină se explică prin faptul că, la vremea respectivă, adică în secolul al XVII-lea, cand a trăit si si-a conceput opera Descartes, savanţii îşi scriau lucrările în această limbă de prestigiu a antichităţii.
În lucrările sale – Discurs asupra metodei şi Principia philosaphiae – Descartes expune principiul de bază al gândirii şi doctrinei sale filosofice, care, în formă completă, este: “Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” – “Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”.
Este uşor de înţeles că, din perspectiva filosofului francez, adevărul există numai în măsura în care raţiunea, aflată la baza întregii vieţi spirituale, îl recunoaşte ca fiind evident. În plus, Descartes considera că, iniţial, singura certitudine a fiinţei umane este aceea a propriei existente (conştiinţa de sine), asociată posibilităţii de a cugeta şi de a pune sub semnul îndoielii metodice tot restul. Prin urmare, potrivit viziunii carteziene, omul este “pierdut” într-o lume nesigură, în care, la început, doar “eroarea” este o certitudine. Numai că, pentru savantul francez, scepticismul nu este o atitudine viabilă. Astfel încât, “îndoiala”metodică este o “datorie” voluntară, raţională şi activă, al cărei scop este de a ajunge la certitudini, pe baza cărora poate fi reconstruită o lume sigură, morală şi dreapta, în care indiviul să fie liber şi responsabil, sistem de gândire care nu exclude prezenta şi rolul divinităţii, prin simplul fapt că omul “gândeşte” asupra axistentei sale.
