La o astfel de intrebare – Ce tine lumea unita? – oamenii au raspuns in fel si chip, in functie de vremea in care au trait, de cunostintele pe care le aveau, de gradul de instructie, de sensibilitate, de religie, de propriile convingeri. De la inceputurile ei si pana astazi, lumea a fost si a ramas un spectacol continuu, o “minune” perpetua in interiorul careia traim, fara sa mai fim surprinsi de acest fapt. Ni se pare firesc sa fie asa, dar ne alarmam cand scenarii catastrofice se insinueaza in existenta noastra cea de toate de zilele, amintindu-ne brusc cat suntem de vulnerabili. Pana la inceputul acestui secol in care traim, stiinta si tehnologia, cunoasterea, in general, au facut progrese uriase, dar este uimitor ca oamenii de stiinta nu pot sustine, cu certitudine, nici o teorie despre cum ne-am ivit in acest Univers.
O perspectiva filozofica
In Antichitate, o perioada de exceptionala efervescenta creatoare, cand s-au pus bazele gandirii filozofice, ale artelor si stiintelor, s-au cristalizat, din perspectiva intrebarii “Ce tine lumea unita”, cateva teorii ontologice (ale existentei). In timp ce Parmenide (sfarsitul secolului al VI-lea i.Hr.) sustinea, de exemplu, ca Universul este static si ca singura cale de cunoastere a adevarului este afirmarea si descoperirea sinelui (a Fiintei), Heraclit pune Universul sub semnul lui “Panta rhei” (“Totul curge”). Lucrurile, in viziunea filozofului grec, nu au consistenta, nimic nu ramane ceea ce este, totul se transforma in contrariul sau.
Ceea ce traieste moare, ceea ce a murit redevine viu, ceea ce este vizibil devine invizibil si invers, ziua si noaptea sunt unul si acelasi lucru, nu exista diferenta intre ceea ce este util si ce nu, inceputul nu difera de sfarsit, succesiunea aceasta nu se opreste niciodata. In conceptia lui Heraclit, intr-o astfel de dinamica, ceea ce tine lumea unita este forta de atractie a contrariilor, care se manifesta in fenomene. In plus, el pune la baza tuturor lucrurilor “focul” – starea prima si ultima a cosmosului: “lumea aceasta – sublinia filozoful – a fost si va fi un foc viu, alimentandu-se cu masura si stingandu-se cu masura, rarefiindu-se sau devenind mai dens, in functie de fluctuatiile destinului”.
In gandirea lui Platon, lumea sensibila (materiala), reprezentata prin “Mitul pesterii”, este doar o copie a Ideilor, acestea din urma fiind singura forma a existentei eterne, neschimbatoare. Sufletul, considera filozoful, este nemuritor, asemenea ideilor, iar tentativa omului de cunoastere este procesul prin care sufletul isi “aminteste” universul pur din care a venit.
O perspectiva stiintifica
Din perspectiva stiintifica, intrebarea “Ce tine lumea unita?” si-a gasit alte raspunsuri. Ceea ce anticii intuisera, ca materia este alcatuita din atomi (adica din particule indivizibile), s-a confirmat mai tarziu, prin studiu experimental. La inceputul secolului al XX-lea, fizicianul Ernest Rutherford construieste un model atomic, relevand ca, in jurul nucleului sunt pozitionati, ca intr-un nor, electronii (cu sarcini electrice negative), dar abia in anii 1960-1970, s-au descoperit alte componente ale atomului, si mai mici, neutrinii si quarcurile.
In plus, oamenii de stiinta au definit, teoretic, si notiunea de antimaterie, pe care incearca, in prezent, sa o obtina in cele cateva acceleratoare de particule aflate in lume (in SUA si la Cern, in Elvetia), banuind ca, la inceputul absolut al lumii, fascinantul Big Bang ar fi fost precedat de o uriasa eliberare de energie, rezultata din contactul materiei si antimateriei. Anti-quarcul (“Particula lui Dumnezeu”), apreciaza fizicienii, ascunde una dintre tainele Genezei. Nimeni nu poate spune insa daca gestul temerar al cercetatorilor de a recrea momentul initial este spre binele acestei lumi, de vreme ce banuiesc ca aici s-ar afla secretul coeziunii ei.
O perspectiva spirituala
“Ce tine lumea unita?” Faptul ca ea, lumea, este “templul” in care se manifesta spiritul divin. Sentimentul sacrului da senzatia atingerii centrului, a nucleului in jurul caruia graviteaza toate ipostazele vietii. Oamenii se intalnesc prin aspiratia fiecaruia in parte de a trece dincolo de lucrurile si faptele care il definesc individual. Dumnezeu este “Unul” catre care converg toate formele vietii. Este viata in care se implineste orice viata. Cautarea sacrului dezvolta partea luminoasa a fiintei si este insotita de bucurie, de armonie, de unitate. Abandonarea acestui sentiment aduce neliniste, teama, neputinta si disolutie.
Poate ca, in epoca actuala, intoarcerea spre valorile spirituale, accelerarea timpului si a constiintei sunt semne ale “trezirii” noastre. In pofida indepartarii de natura, a crizelor de toate felurile – economice, morale, ale valorilor – oamenii incep sa inteleaga nevoia de a recupera “Unitatea” pierduta. Sa fie intamplare ca vechile carti “de intelepciune” indiene (Vedele), profetiile mayase, calendarul evreiesc (vechi de peste 5000 de ani) – toate avertizeaza ca ceva important se va intampla in timpurile pe care le traim noi acum? Globalizarea clamata de marile puteri ale lumii nu are nimic de-a face cu “lumea unita”. Dimpotriva. “Lumea unita” ar putea insemna sa fim constienti de trecutul, prezentul si viitorul nostru, sa putem rezona cu intregul din care facem parte, sa ne lasam insufletiti de povestea misterioasa care ne-a adus in aceasta lume. Sa punem impreuna stiinta, traditia, istoria si credinta. “Lumea unita” poate fi “vindecarea” noastra si invers.
