Cea mai influentă personalitate a tuturor timpurilor a fost identificată cu ajutorul unui program computerizat, pus la punct, iniţial, de o echipă de studenţi de la MIT (Massachusetts Institute of Technology), din SUA, ulterior preluat şi dezvoltat de o celebră companie specializată în crearea de soluţii de distribuţie şi vizualizare a datelor.

Programul folosit se numeşte, nu întâmplător, “Pantheon” şi utlizează, în prezent, o bază de date impresionantă – peste 85 000 de biografii ale unor mari personalităţi, care au avut sau au un rol esenţial în modelarea culturii umanităţii, informaţii organizate pe ţări, oraşe, epoci şi diverse alte criterii.

Frecvent, reviste de prestigiu din intreaga lume întocmesc topuri ale personalităţilor remarcarbile din istoria umanităţii, care au adus contribuţii semnificative în diverse domenii ale cunoaşterii (ştiinţă, artă, istorie, religie, viaţă politică, socială etc.) şi care au marcat evoluţia societăţii umane.

Cu mici diferenţe în privinţa ierarhiei, în astfel de topuri sunt prezente personalităţi precum: Mahomed, profet al Islamului, Iisus Hristos (luându-se în considerare natura umană şi divină reunite într-o excepţională imagine), Isaac Newton, figură emblematică a ştiinţelor din secolul al XVII-lea, Confucius, «educatorul» Chinei, Johann Gutenberg, inventatorul tiparului, Cristofor Columb, descoperitorul Americii, Albert Einstein, excepţionalul om de ştiinţă etc.

Ceea ce frapează în topul realizat de programul «Pantheon» este că, pe baza datelor înregistrate şi prin analiză comparată, «Cea mai influentă personalitate a tuturor timpurilor» nu este niciuna dintre cele menţionate anterior, ci Aristotel, genialul gânditor al antichităţii greceşti.

Aristotel – Cea mai influentă personalitate a tuturor timpurilor identificată pe computer

Aristotel, cea mai influentă personalitate a tuturor timpurilor
Aristotel, cea mai influentă personalitate a tuturor timpurilor

Aristotel (384 – 322 i.Hr.), declarat de “Pantheon” drept “Cea mai influentă personalitate a tuturor timpurilor”, este unul dintre marii gânditori ai Greciei antice, considerat un “spirit enciclopedic”, un “polimat” (persoană care stăpâneşte cunostinţe din multe domenii). Or, Aristotel a abordat, într-adevăr, aproape toate domeniile cunoasterii din vremea sa: biologie, fizică, logică, economie, filosofie, metafizică, poetică, retorică, politică, etică etc.

Numele “Aristotel” vine din gr. “aristos” (“cel mai bun”) şi “telos” (“realizare”, “împlinire”). Despre viaţa sa nu se cunosc prea multe lucruri, cele mai multe informaţii provenind din biografiile scrise la multă vreme după moartea sa.

S-a născut la Stagira, în nordul Greciei (de unde i se trage şi supranumele “Stagiritul”), tatăl său fiind medicul lui Midias al II-lea, regele Macedoniei, bunicul lui Alexandru Macedon. A învăţat la “Academia lui Platon”, unde, ca discipol, apoi ca profesor, a rămas 20 de ani.

În anul 340 i.Hr., a revenit la Atena, după o perioadă de călătorii destinate cunoaşterii formelor de conducere din acea vreme, şi a înfiinţat propria scoală – “Lykeion”. Pentru că nu era originar din Atena, nu avea drept de proprietate şi, în aceste condiţii, şcoala sa era situată într-un loc de promenadă a maestrului şi discipolilor săi.

Aristotel a fost preceptorul lui Alexandru cel Mare, căruia i-a transmis spiritul său critic şi filosofic, precum şi ataşamentul faţă de valorile elenistice, ale culturii Greciei antice. După moartea lui Alexandru Macedon, s-a refugiat într-o insulă din Marea Egee, unde s-a şi stins din viaţă un an mai târziu.

Viziunea lui Aristotel despre cunoaştere – “Omul are în mod natural pasiunea de a cunoaște”

Platon si Aristotel
Platon si Aristotel

Aristotel, cea mai influentă peronalitate a tuturor timpurilor, era convins că “Omul are în mod natural pasiunea de a cunoaște”, aşa cum spune încă de la începutul celei mai cunoscute dintre operele sale filosofice – “Metafizica”.

Discipol al lui Platon, Aristotel se va îndepărta, în multe privinţe, de ideile magistrului său. A rămas celebră o zicere emblematică pentru gândirea aristotelică, pe care un biograf al filosofului, din secolul al II-lea, a consemnat-o în “Viaţa lui Aristotel” – “Amicus Plato, sed magis amica veritas” (“Platon îmi este prieten, dar mai prieten îmi este adevărul”). Este, de fapt, o parafrază după un text aristotelic, din lucrarea “Etica nicomahică”, ale cărei principale teme sunt binele, fericirea, virtutea şi adevărul.

Mesajul pe care îl transmite Aristotel este demn de cel care este considerat astăzi “Cea mai influentă personalitate a tuturor timpurilor” şi anume că nu este suficient ca o idee, o teorie să fie confirmate de autoritatea unei personalităţi (precum Platon, de exemplu), ci trebuie să se bazeze întotdeauna pe adevăr.

În domeniul ştiinţelor, Aristotel a identificat mai multe domenii: ştiinţa teoretică sau filosofia naturală (metafizica, matematica, fizica etc.), ştiinţa productivă (praxis), orientată spre acţiune, altfel spus “tot ceea ce poate fi produs de om”, de la agricultură, la creaţie, retorică, politică etc., şi ştiinţa aplicată (sau, cum am spune cu un termen de astăzi, know-how-ul).

Prima reprezintă cea mai bună utilizare pe care omul o poate conferi timpului său liber (skhole), când, eliberat de grijile materiale, se poate dedica, dezinteresat, căutării adevărului, iar cea mai bună metodă care poate face ştiinţa să progreseze este “logica”.

Cea mai influentă personalitate a tuturor timpurilor şi concepţia sa despre suflet, bine, fericire şi virtute

Aristotel, cea mai influentă personalitate a tuturor timpurilor
Aristotel, cea mai influentă personalitate a tuturor timpurilor

Despre suflet” este titlul tratatului lui Aristotel, în care îşi propune să descifreze esenţa acestui aspect definitoriu pentru fiinţa umană. Spre deosebire de Platon, care definea sufletul ca pe o realitate autonomă, o “formă ideală” de manifestare a divinităţii, Aristotel consideră că sufletul este o parte esenţială a “totului” indisolubil care este fiinţa umană, este un principiu al vieţii (“anima” în latină – “suflu vital”, “respiraţie”, “psyche”, în greacă – “ceea ce dă viaţa corpului”), un “principiu de perfecţiune (entelehia – “scopul lăuntric”), care îi împinge pe oameni să-şi manifeste potenţialităţile.

Citește și:  Ludovic al XIV-lea, „Regele Soare” - Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ

Sufletul este ceea ce ne face să trăim, să simțim și să gândim. Sufletul fiinţei umane (pentru că tot ce este viu are suflet, dar funcţiile sunt diferite), spune Aristotel, îndeplineşte trei funcţii – vegetativă (corespunzătoare asimilării influenţelor lumii exterioare, nutriţiei, care permite creşterea, dezvoltarea), sensibilă (căreia îi corespunde percepţia – imaginaţia, plăcerea, durerea etc.) și intelectuală (“partea sufletului datorită căreia cunoaștem și înțelegem”).

Influenţat de cunoştinţele acumulate studiind cultura egipteană, Aristotel credea că “sediul” sufletului este în inimă şi că numai o parte a acestuia este nemuritoare – “intelectul activ”, cel care îl face pe om să progreseze, să tindă spre cunoaştere.

În gândirea aristotelică, “binele suprem” este “eudaimonia” şi desemnează atât fericirea, cât şi “viaţa împlinită”, căreia îi sunt subordonate toate celelalte scopuri (sănătate, bogăţie etc.). Iar pentru ca o viaţă să fie “împlinită”, necesare sunt, deopotrivă, virtutea şi adevărul. În toate împrejurările vieţii, mai spune Aristotel, învingător este cel care se controlează, care dă dovadă de cumpătare, în ciuda faptului că este supus pasiunilor (“pathos”) şi care urmează raţiunea.

Opera ştiinţifică a lui Aristotel – reper în toate domeniile cunoaşterii, timp de secole

Aristotel
Aristotel

Opera ştiinţifică a lui Aristotel, adunată în ceea ce se numeşte “Corpus Aristotelicum”, bazată pe observaţie, ipoteză, experiment, a constituit un reper fundamental, vreme de secole, fiind considerat unul dintre primii oameni de ştiinţă adevăraţi, unul dintre motivele pentru care, astăzi, a fost declarat “cea mai influentă personalitate a tuturor timpurilor”.

Scrierile consacrate biologiei, de pildă, reprezintă aproximativ un sfert din opera sa şi se constituie în primul studiu sistematic al lumii animale, în care observaţia şi experimentul, ca metode de studiu, au jucat un rol esenţial. În gândirea lui Aristotel, o idee fundamentală, valabilă şi astăzi, este că “Natura nu face nimic în zadar”.

Nu există fenomen în natură pe care Aristotel să-l fi trecut cu vederea – timp, spaţiu, univers, eclipse, meteoriţi, comete, cutremure etc. A expus, în matematică, principiile unui sistem deductiv, analizând esenţa axiomelor, postulatelor, demonstraţiilor. A dat definiţiile punctului, liniei, suprafeţei şi corpului fizic.

Supranumit “părintele” logicii, al ştiinţelor politice, al retoricii, al metodei ştiinţifice şi “stăpânul celor care ştiu” (Dante), filosoful grec încă se studiază în universităţi, iar ideile lui continuă să provoace dispute.

Spre deosebire de Platon, care considera că adevărata cunoaştere trebuie căutată dincolo de lumea aceasta, într-o zonă abstractă, dincolo de timp şi spaţiu, accesibilă doar intelectului, Aristotel era convins că lumea în care trăim noi, oamenii, este singura adevărată şi spre care trebuie să ne îndreptăm dorinţa de cunoaştere. Iar “Logica” ar trebui să fie cel mai valoros ïnstrument în dobândirea credibilităţii, rigorii şi coerenţei, nu un domeniu accesibil unor specialişti, ci “o calitate a gândirii oricărui om care are pretenţia de a fi “educat”.

“Organonul” (Despre logică), “Metafizica”, “Fizica”, “Despre suflet”, “Istoria animalelor”, “Politica”, “Etica Nicomahică” sunt doar câteva titluri din imensa opera aristotelică, multe dintre acestea păstrate de discipolul, favoritul şi succesorul lui Aristotel, la “”Lykeicon”, Teofrast.

Aristotel – “Poetica”, mimesis şi catharsis

Catharsis
Catharsis

Poetica” este un primul tratat despre artă, despre “mimesis” (imitaţie) ca principiu al tuturor artelor (aplicat însă în moduri diferite), despre tragedie şi comedie, despre cauzele care au dat naştere “poeziei”.

Conceptul de “mimesis”, care a dominat arta occidentală până în secolul al XVIII-lea, în viziunea aristotelică se manifestă în trei grade: imitaţia lucrurilor aşa cum sunt, imitaţia a ceea ce par a fi şi imitaţia a ceea ce ar trebui să fie.

Catharsis”-ul (din gr. “kathares”, cu sensul “curat, pur, fără pată”), ca purificare a spiritului, prin participarea intensă la actul artistic, ca detașare eliberatoare de pasiuni, prin participarea afectivă la evenimentele puternice reprezentate pe scenă de tragedie, este un concept viabil şi în arta modernă. Bertolt Brecht, de exemplu, dramaturg german din secolul al XX-lea, autor al unor capodopere precum “Opera de trei parale”, “Mutter Courage şi copiii ei”, “Cercul de cretă caucazian” etc., spunea despre catharsis că funcţionează atât timp cât scriitorul şi actorii, prin talentul lor, il fac pe spectator să trăiască afectiv atât de intens, încât orice judecată intelectuală să fie “epuizată” şi abandonată.

Efectul de catharsis este si mai puternic prin muzică, considera Aristotel: “Se pot vedea oameni care, ascultând o melodie, sunt transpuşi într-o altă lume, sunt sub imperiul unei emoţii, însoţită de plăcere, de o bucurie inofensivă”. Mai târziu, efectul de catharsis a fost valorificat şi în psihanaliză, în psihoterapie etc.

“Îndoiala este începutul înţelepciunii”

Aristotel
Aristotel

Unul dintre giganţii gândirii din vechea Eladă, fondatorul şcolii “peripatetice”, Aristotel, cea mai influentă personalitate a tuturor timpurilor, cum a fost declarat recent, a unificat, într-o operă impresionantă, aproape întreaga cunoaştere din vremea sa şi a influenţat, de peste 2000 de ani, aproape toate domeniile cunoaşterii.

Îndoiala este începutul înţelepciunii”, spunea genialul gânditor al antichităţii, în sensul că “îndoiala metodică” este necesară pentru a ajunge la adevăr, singurul pe baza căruia poate fi construită o lume sigură, dreaptă, morală, iar curajul este prima dintre calităţile umane, care le garantează pe celelalte.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.