Puţine lucruri sunt mai englezeşti decât ceaiul de după-amiază. În pofida asociaţiei strânse, de această băutură s-au bucurat francezii cu mai bine de 20 de ani înainte ca ceaiul să migreze peste Canalul Mânecii. „Ceaiul de după amiază” (afternoon tea, five o’clock tea) este un termen reprezentativ pentru cutuma englezească de servire a ceaiului alături de diverse prăjiturele şi fursecuri.
Până în secolul al XIX-lea, cetăţenii britanici mâncau doar două mese principale pe zi – micul dejun şi cina. Cina nu era servită decât seara târziu, undeva în jurul orelor 20-21, iar vara chiar mai târziu, astfel încât cetăţenii îndurau multe ore între mese.
În jurul anului 1840, a şaptea Ducesă de Bedford, Anna Maria Russell a început să se plângă de o stare de slăbiciune în mijlocul zilei. La început, nobila consuma o ceaşcă de ceai şi o gustare uşoară în privat în camera ei. Mai târziu în acea vară ea a început să-şi invite prietenii să ia masa în casa ei din Wobun Abbey.
La sfârşitul verii ducesa a continuat să ţină acest obicei la Londra. Aici alte gazde au luat practica. Cu cât devenea mai populară, ora ceaiului s-a mutat din spaţiile private în locuri publice. Nu după mult timp toată scena socială londoneză bea ceai şi lua o gustare uşoară în fiecare după-amiază.
Ducesa a fost cea care a introdus conceptul şi reginei Victoria, o bună prietenă a sa. Fratele Annei, vicontele Petersham, a fost un cunoscător al ceaiului despre care se spune că ar fi avut o cameră de zi ce semăna mai mult cu un magazin de ceai.
În anii 1840 femeile din mediile avute ţineau în mod obişnuit adunări zilnice în casele lor unde se serveau ceai, prăjituri şi gustări. Fiecare doamnă alegea o zi permanentă a săptămânii în care rămânea acasă şi primea musafirii. Întâlnirile se desfăşurau după modelul franţuzesc al salonului iar femeile din înalta societate se vedeau unele cu celelalte în aproape fiecare zi.
Înainte ca ceaiul să devină popular, băutura cel mai des folosită în timpul zilei de clasele de jos era berea. Din moment ce berea este produsă cu apă fiartă şi hamei ce are proprietăţi antiseptice, aceasta era o băutură mult mai sigură decât apa, care în acele vremuri nu era tocmai potabilă. În acea perioadă, consumul de alcool era un ritual social, o sursă vitală de calorii şi mai ales o evadare din rutină pentru clasa muncitoare.
Odată cu avântul luat de revoluţia industrială, muncitorii din fabrici erau obligaţi să nu consume alcool pe tot parcursul orelor de muncă. În acelaşi timp mişcarea de cumpătare lua avânt, astfel că tot mai mulţi oameni optau pentru băuturi mai „temperate” cum ar fi ceaiul şi cafeaua.
Pentru majoritatea muncitorilor doar un ceai nu era suficient pe tot parcursul programului lung de lucru. Astfel ei au combinat ceaiul şi mâncarea într-o masă mai substanţială de care se bucurau în jurul orelor 5 P.M. – 6 P.M. numită „high tea”. Adesea această masă a fost luată în timpul pauzei cele mai lungi de la fabrică – pauza de ceai.
Pentru mulţi lucrători „high tea” a fost o sursă vitală de cofeină şi calorii. În condiţiile în care a ajutat muncitorii să facă faţă zilelor lungi de muncă, unii istorici pun creşterea bruscă a productivităţii pe seama acestui ritual.
De-a lungul timpului „ceaiul de după-amiază” a devenit un motiv de adunare în timpul căreia se serveau diferite delicatese dulci şi sărate, fapt ce a dus şi la crearea unor ţinute speciale ce se aflau undeva între obişnuita rochie de zi şi rochia formală de seară. Datorită preţului ridicat, ceaiul era păstrat într-un cufăr încuiat a cărui cheie era ţinută de doamna casei.
Acest obicei a fost dezvoltat, astfel că în 1919 a apărut „ceaiul dansant” ca o modalitate a tinerilor de a lua ceaiul. Tradiţia a continuat şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Prietenii şi cunoscuţii se adunau între 5 P.M. şi 6:30 P.M. iar mesele şi scaunele pentru ceai şi gustări se aranjau în jurul ringului de dans.
Tradiţia acestui fermecător ritual se păstrează astăzi în multe comunităţi, în special în Marea Britanie.
