Celacantul era cunoscut doar de pe urma fosilelor găsite. S-a crezut că acesta a dispărut odată cu dinozaurii, acum 65 de milioane de ani în urmă. Cele mai recente fosile datează de acum 80 de milioane de ani în urmă, dar cele mai vechi sunt de acum 360 de milioane de ani în urmă.
La un moment dat, aceşti peşti reprezentau un grup mare ce cuprindea aproximativ 90 de specii diferite distribuite pe întreg mapamondul, atât în apele sărate cât şi în apele dulci. Astăzi doar două astfel de specii au fost descoperite ca fiind încă în viaţă.
Primul celacant viu a fost descoperit întâmplător în 1938 de un curator al unui muzeu din Africa de Sud pe un vas de pescuit. Acesta poartă denumirea ştiinţifică Latimeria Chalumnae, după cea care l-a descoperit, Marjorie Courtenay-Latimer. Chiar dacă Latimeria este diferit de fosilele descoperite până atunci, toate specimenele celacant împărtăşesc aceleaşi caracteristici, ce îi deosebesc de restul peştilor.
În 1997 şi apoi în 1998 în Indonezia au fost capturate alte două specimene de peşti celacant. Aceştia seamănă foarte puţin cu specimenele din vestul Oceanului. Însă în urma analizelor ADN s-a stabilit că cei doi sunt înrudiţi. S-a concluzionat că cele două populaţii fuseseră separate de câteva milioane de ani, iar din acest motiv între ele există diferenţe majore la nivel genetic. În 1999 L.Pouyard şi colegii săi indonezieni au stabilit că acei peşti făceau parte dintr-o nouă specie, pe care au numit-o Latimeria menadoensis.
Există numeroase motive pentru care acest peşte este unic între toţi ceilalţi peşti. Printre acestea putem nota prezenţa unui organ rostral în bot, ce face parte din sistemul electrosenzorial şi o balama intercraniană ce permite porţiunii anterioare a craniului să se balanseze în sus, făcând posibilă lărgirea considerabilă a gurii. Nici una din cele două caracteristici nu se mai întâlnesc la un alt tip de peşte. De asemenea o mare diferenţă o face prezenţa unui sac membranos umplut cu ulei şi grăsimi (în cazul tuturor celorlalte specii de peşti, acest sac este umplut cu aer) ce este susţinut de sistemul osos. O curiozitate o reprezintă faptul că doar 1,5% din cutia sa craniană este ocupată de creier (depăşind cu puţin 3 grame), restul fiind ocupat cu grăsime.
Cea mai izbitoare caracteristică a acestei fosile vii o reprezintă perechile de aripioare ce se extind departe de corpul său ca nişte picioare şi se mişcă într-un tipar alternativ, ca un cal ce merge la galop.
Celacantul este cunoscut în principal în zona insulelor Comore, dar specimene au mai fost întâlnite pe coasta de est a Africii şi în apele indoneziene. În Oceanul Indian un singur specimen a fost capturat, cel din 1938 din Africa de Sud. Cu toate că au mai fost observaţi şi în alte zone ale Oceanului Indian, doar doi peşti au putut fi capturaţi, dintre care doar unul în viaţă.
Aceşti peşti trăiesc în apele temperate la adâncimi cuprinse între 152 şi 243 de metri, în zonele stâncoase și abrupte ale insulelor vulcanice. În timpul zilei aceştia se grupează în peşterile formate din lava submarină şi aşteaptă venirea nopţii pentru a ieşi şi a se hrăni.
Celacantul este un tip de peşte ce se deplasează încet şi pasiv în zona în care se hrăneşte. În cazul în care este nevoit să evite un pericol sau să îşi prindă prada, poate fi însă foarte rapid. În alimentaţia acestuia găsim sepia, caracatiţa, calamarul şi alte specii de peşti mai mici, celacantul fiind cu desăvârşire un carnivor.
Aceşti peşti pot ajunge la dimensiuni incredibile, având şi doi metri lungime, chiar şi mai mult; pot ajunge să cântărească şi 90 de kilograme. Unii oameni de ştiinţă estimează că pot trăi până la 60 de ani, dacă nu chiar mai mult.
În ceea ce priveşte evoluţia celacantului, oamenii de ştiinţă au diferite opinii. Există multe ipoteze concurente şi multe chestiuni rămase neexplicate, în mare parte datorându-se caracteristicilor neobişnuite ale acestor peşti. În mare măsură cu toţii sunt de acord că sunt peşti osoşi (spre deosebire de peştii cartilaginoşi precum rechinii şi calcanii). Ceea ce naşte controverse şi dezbateri aprinse este amplasarea lor corectă în istoria evoluţiei vertebratelor. Ei ar putea fi clasaţi cel mai bine la baza liniei de evoluţie a vertebratelor în strânsă legătură, dar diferiţi, de strămoşii tetrapodelor.
Populaţia lor nu poate fi ştiută cu exactitate. Studii realizate în Insulele Comore sugerează că undeva la 1000 de specimene se află în acea zonă. Toţi peştii Latimeria sunt consideraţi pe cale de dispariţie şi sunt protejaţi de „Convenţia privind comerţul internaţional cu specii pe cale de dispariţie din flora şi fauna sălbatică” (CITES); din păcate, aceste vietăţi sunt din ce în ce mai vânate, iar preţurile pe piaţa neagră ajung la sume exorbitante pentru un singur exemplar.
