Cele doua fete ale Lunii nu seamana deloc intre ele – partea apropiata este plata si joasa, in timp ce partea indepartata este extrem de muntoasa. Acum ar putea fi posibil sa rezolvam acest mister topografic, iar asta implica o a doua Luna. Cea mai populara teorie actuala privind modul in care s-a format Luna este modelul impactului urias. Aceasta sustine ca un obiect de marimea planetei Marte, numit uneori Theia, a impartit odinioara aceeasi orbita cu Pamantul. Acum mai bine de 4 miliarde de ani, Theia s-ar fi ciocnit cu Pamantul, iar ramasitele acestui cataclism ar fi format in cele din urma Luna. Acum se pare ca aceasta drama cosmica s-a repetat in miniatura cu Luna in sine. Oamenii de stiinta au numit acest lucru “Big Splat”.
Diferenta dintre cele doua fete ale Lunii nu consta doar in faptul ca partea indepartata este muntoasa, iar partea apropiata este plata – aceasta are de fapt o crusta semnificativ mai groasa decat regiunea de “campie”. Acest lucru este greu de explicat daca Luna s-a format dintr-o data, intrucat procesele de formare au tendinta sa uniformizeze asemenea nereguli substantiale. Insa oamenii de stiinta de la UC Santa Cruz au propus o noua solutie: ce-ar fi daca impactul urias dintre Pamant si Theia a creat nu una, ci doua Luni?
Un al doilea satelit
Acest al doilea satelit ar fi fost considerabil mai mic decat Luna pe care o vedem astazi. Acesta ar fi avut probabil doar 1/30 din masa Lunii, o marime decenta dupa standardele satelitilor (ar fi fost mult mai mare decat satelitii planetei Marte, de exemplu). Ambii sateliti ar fi impartit probabil aceeasi orbita in jurul Pamantului, cea de-a doua Luna fiind situata in unul din cele doua puncte troiene de stabilitate relativa fata de Luna noastra.
Deci cum s-au ciocnit cei doi sateliti? Cea de-a doua Luna a reusit sa ramana stabila in zilele timpurii ale sistemului Pamant-Luna, deoarece Luna mai mare care inca se afla in curs de formare se afla initial mult mai aproape de Pamant. Dupa ce haosul initial a trecut, Luna principala s-a mutat mai departe, in orbita sa actuala. Cea de-a doua Luna nu a mai fost capabila sa ramana pe o orbita stabila, si a inceput un dans lent cu partenerul sau mai mare – lent dupa standardele a doi sateliti care se ciocnesc intre ei.
Erik Asphaug, unul dintre liderii noului studiu, explica de ce aceasta noua ipoteza este atat de convingatoare. Modelul sau merge bine cu modelele impactului urias in urma caruia s-a format Luna, care prezice ca ar trebui sa existe resturi masive in orbita in jurul Pamantului, in afara de Luna in sine. Acesta este de acord cu ceea ce se stie despre stabilitatea dinamica a unui asemenea sistem, momentul racirii Lunii si varsta rocilor lunare. Desigur, specialistii in modelele de impact incearca sa explica totul prin coliziuni. In acest caz, este nevoie de o coliziune ciudata – fiind lenta, aceasta nu formeaza un crater, ci arunca material pe una dintre fete. Este ceva nou la care oamenii se pot gandi.
Asa cum indica Asphaug, aceasta nu a fost o coliziune obisnuita. Deoarece obiectul cu care s-a ciocnit Luna se misca la o viteza relativ mica, formarea unui crater si topirea suprafetei lunare a fost minima. In schimb, cea de-a doua Luna s-a aplatizat si acumulat in intregime pe o fata a fostei partenere orbitale, adunand zeci de kilometri de crusta noua. Insa, aceasta acumulare nu ar fi fost uniforma, si astfel au aparut zonele muntoase lunare.
Diferente in compozitia Lunii
Aceasta ipoteza nu explica doar diferentele de altitudine, ci deasemenea explica de ce aceste doua fete ale Lunii au compozitii atat de diferite. Partea apropiata este bogata in potasiu, fosfor, uraniu, toriu si diverse alte elemente rare, toate fiind depozitate pe aceasta parte de oceanul primordial de magma al Lunii. Acum stim de ce toate au ajuns pe o singura parte – coliziunea a aplatizat partea indepartata si a impins magma bogata in resurse catre cealalta parte a Lunii.
Intr-adevar, coliziunea explica de ce exista o latura apropiata si una indepartata. Aceasta a dezechilibrat Luna, determinand-o sa se reorienteze, astfel incat partea mai usoara este indreptata catre Pamant, iar partea mai grea este indreptata in directia opusa. Acestea fiind spuse, exista totusi alte posibilitati care explica de ce Luna are forma pe care o are. Este posibil ca fortele mareice sa fie responsabile pentru compozitia Lunii, fara a invoca un al doilea satelit. Dar chiar si unul dintre principalii sustinatori ai modelului care implica fortele mareice, cercetatorul Francis Nimmo, spune ca exista o sansa destul de mare ca un al doilea satelit sa fi jucat intr-adevar un rol in aspectul actual al Lunii.
Faptul ca fata apropiata a Lunii arata atat de diferit de fata indepartata a acesteia a reprezentat o enigma inca din zorii erei spatiale, fiind depasita numai de originea Lunii in sine. Este posibil ca acea coliziune uriasa care a format Luna sa fi dat nastere si altor corpuri mai mici, dintre care unul sa fi cazut apoi pe Luna, cauzand dihotomia pe care o vedem astazi. Desi nu putem considera aceasta teorie ca fiind confirmata, exista o sansa rezonabila ca, la un moment dat in trecutul timpuriu al Pamantului, sa fi existat doua Luni la care am fi putut privi noaptea. Asta ar fi intr-adevar un lucru uimitor.
