Centrul Săcel se deosebeşte de celelalte centre de ceramică din Maramureş prin faptul că ceramica produsă aici este arsă la roşu şi decorată prin două tehnici: lustruire şi pictare. Aici, s-a produs dintotdeauna doar ceramică roşie nesmălţuită, lustruită, nu şi ceramică neagră lustruită.
În Conscrierea urbarială pentru anii 1771- 1788, păstrată în fondul Prefecturii de la Arhivele Statului din Sighet, se face prima menţiune documentară despre ceramica din Săcel. Aici, au fost descoperite zece cuptoare de ars ceramică, aparţinând secolelor II-IV d. Hr., fiind un adevărat cartier de olari ai dacilor liberi de pe aceste meleaguri.
Ceramica de Săcel este arsă din lutul roșu, de foarte bună calitate, este scos de la o mare adâncime, din puțuri de 15 – 17 m adâncime. Prin forma vaselor, elementele decorative şi prin tehnicile de lucru, ceramica de Săcel este foarte asemănătoare cu ceramica dacică.
Însă cuptorul în care ceramica se arde, este de provenienţă romană. Vasele sunt lucrate la roată, sunt ornate simplu, lustruite cu o piatră, lăsate încă o vreme la uscat, ţinute apoi in lăzi până când se adună mai multe bucăţi şi, în sfârşit, arse în cuptor fără a fi smălţuite. Meşteşugul olăritului se practică şi azi la Săcel, cu aceleaşi tehnici străvechi.
Alte tipuri de ceramică sunt ceramica smalțuită ornamentată cu cornul de la Vama, ceramica ornamentată cu cornul și pensula de la Vama și Lapus, ceramica grafitată din Vama și Valea Izei și ceramica decorată cu pensula din Baia Sprie și Baia Mare.
Astfel, roata olarilor din Maramureș a dat viață și răcoare apei din fântână și gust bucatelor de pe cuptoarele nevestelor din toate satele și văile acestui ținut.
Forma vaselor, elementele decorative și tehnicile de lucru sânt similare ceramicii dacice. Însă cuptorul în care ceramica se arde, datând din anii 1700, se leagă de tipul cuptoarelor romane.
Ceramica de Săcel s-a produs într-o multitudine de forme: ulcioare, oale pentru lapte, ulcele pentru moși, strecurători, tigăițe cu trei picioare, oale la găluște, blide, fideauă. Acestea erau lustruite cu piatra efectul decorativ fiind dat de vărgile în zig-zag și liniile vălurite, de culoare brună obținută prin pisarea unui anume fel de piatră, și pictate cu pensula.
Acest tip de ceramică se făcea pînă pe la jumatatea secolului al XX-lea în mai multe centre de pe Valea Izei, iar Săcelul avea nu mai puțin de 9 olari. Acum, mai este o singură familie care continuă această tradiție.
În anii 1970, pătrunderea produselor industriale părea să dea o lovitură finală și acestui ultim punct de rezistență. Producerea oalelor de lut fiind anevoioasă și costisitoare a fost abandonată, dar după câțiva ani reluată la insistențele specialiștilor etnografi, dar și stimulată de interesul în creștere al vizitatorilor pentru obiectele tradiționale.
Lutul roșu de foate bună calitate, care să asigure închiderea porilor fără smălțuire este tot mai greu de găsit și la adâncime tot mai mare. Acest lucru micșorează și mai mult producerea acestui tip de ceramică, și așa limitată de posibilitațile unui singur olar de a o trece prin toate etapele.
Chiar dacă multe din vasele de Săcel produse acum ajung în posesia turiștilor sau colecționarilor, ele sunt încă mult timp folosite de țăranii maramureșeni, deoarece își păstrează calitățile care le-au facut cunoscute: robustețea și rezistența la căldură, putând fi puse direct pe plita sobei sau, cum este tigăița cu trei picioare, chiar pe jar.
Ceramica Săcel nu este doar o expresie artistică, ci și un important vector economic pentru regiune, atrăgând turiști și colecționari din întreaga lume. Festivalurile de ceramică și atelierele deschise publicului contribuie la dinamizarea comunității și la educația culturală a vizitatorilor.
Eforturile de conservare și revitalizare a ceramicii de Săcel sunt esențiale pentru păstrarea acestei arte. Proiecte locale și naționale vizează nu doar conservarea tehnicilor, dar și integrarea acestora în circuitul turistic și cultural mai larg, asigurând transmiterea acestui patrimoniu unic către noi generații.
