Cetatea dacică de la Batca Doamnei se află la patru kilometri de centrul localităţii Piatra Neamţ, fiind cel mai vechi monument istoric declarat din acest oraş. Cetatea a fost descoperită pe una dintre culmile din sud-vestul localităţii, pe creasta unui pinten, la 457 de metri înălţime. Accesul se face doar prin sud, unde există un drum asfaltat până la poale, iar de la poale, a fost improvizată o potecă ce urcă până la ruine.
Cetatea a fost descoperită de cercetătorul şi cărturarul Constantin Matasă, cel care a fondat Muzeul de Istorie din Piatra Neamţ. Deşi a fost descoperită în anul 1928, săpăturile arheologice au început abia în anul 1957. Înainte de aceste cercetări, existau câteva presupuneri în ceea ce priveşte evoluţia aşezărilor din Batca Doamnei, iar săpăturile au venit ca o confirmare.
Cei mai mulţi specialişti au identificat fortificaţia cu o aşezare despre care a vorbit Ptolemeu într-una din cărţile sale. S-a stabilit că primul nivel de locuire aparţine fazei Cucuteni A, adică epocii neolitice. Peste acest nivel, a fost suprapus un strat din epoca bronzului, apoi încă unul de către daci (cărora le-a aparţinut cetatea) şi un ultim strat din feudalismul timpuriu (adică secolele XVIII-XIX).
Cetatea dacică de la Batca Doamnei era una foarte dezvoltată în secolul al II-lea înainte de Hristos, iar în timpul lui Burebista şi apoi în timpul lui Decebal a cunoscut o perioadă şi mai înfloritoare.
Istoricii cred că sfârşitul ei a venit odată cu terminarea celui de-al doilea război dintre daci şi romani, pentru că interesul romanilor era să elimine un avanpost care ar fi ameninţat securitatea în estul provinciei. Suprafaţa cetăţii însumează aproximativ 20.000 mp, însă a avut de suferit din cauza construcţiilor feudale anterioare, dar şi a tranşeelor săpate în cele două războaie mondiale.
Săpăturile şi cercetările arheologice au determinat două nivele de locuire în cetatea dacică de la Batca Doamnei – primul a fost în secolul al II-lea înainte de Hristos, iar cel de-al doilea s-a întins între secolul I înainte de Hristos şi primul după Hristos. Iniţial, construcţiile de piatră nu erau în număr mare, suprafaţa fiind protejată doar în locurile-cheie de întărituri de piatră.
Zidul de piatră dăltuită a fost construit ulterior, având o grosime de peste 3,5 metri. Zidul exterior proteja construcţiile din interior şi avea o formă de patrulater neregulat. În momentul actual, doar latura sudică se găseşte într-o stare foarte bună de conservare.
Încă nu se ştie dacă cetatea dacică de la Batca Doamnei a avut turnuri de apărare sau bastioane, deşi câteva urme care ar putea fi ale unui turn au putut fi identificate în sud-est. Având în vedere că fortificaţia nu s-a păstrat chiar în condiţii bune, mulţi specialişti sunt de părere că zidurile nu ar fi de incintă, ci ar fi fost construite pentru a consolida terasele. Construcţiile din interior au fundaţiile pe bază de piatră, însă au fost ridicate cu ajutorul bârnelor de lemn.
Cea mai importantă clădire găsită în această fortificaţie este sanctuarul, în care dacii aduceau ofrande zeilor. Acesta a fost construit din elemente de piatră care seamănă foarte mult cu cele din cetăţile din Munţii Orăștiei. În sanctuar, s-au găsit urme de tamburi de gresie, aşezat unul de altul la distanţe perfect egale, pe care au fost ridicate coloane de lemn.
În vârful coloanelor de lemn, se puneau ofrandele şi se ardeau, iar aceste aspecte demonstrează că cetatea de la Batca Doamnei a fost una foarte importantă din punct de vedere spiritual. Mai mult, studiile de specialitate relevă faptul că sanctuarele nu apar în toate cetăţile dacice descoperite până acum pe teritoriul României, ci apar doar în fortificaţiile care au jucat un rol economic şi militar important.
Săpăturile arheologice efectuate până în prezent nu au scos la iveală toate urmele celor care au locuit la cetatea dacică de la Batca Doamnei, aşa că ele continuă chiar şi în ziua de astăzi. Printre obiectele care au fost găsite aici, se numără ceramica uzuală, ceramica pictată, arme, unelte de fier şi obiecte de podoabă. Acestea i-au făcut pe cercetători să afirme că cei care au locuit aici au avut un nivel ridicat de dezvoltare atât socială, cât şi economică.
Cetatea a fost strategic amplasată pentru a controla rutele de acces din regiune și pentru a oferi o apărare naturală împotriva invaziilor. Accesul se face exclusiv dinspre sud, unde un drum asfaltat duce până la poalele dealului. De aici, o potecă improvizată serpentează până la ruine, oferind vizitatorilor nu doar o incursiune în istorie, dar și o aventură fizică plăcută. Resturile arheologice, deși erodate de timp, păstrează încă mărturia unui trecut glorios, când cetatea servea drept fortificație în fața năvălitorilor.
