Cetatea Ineului este una dintre cele mai importante cetăţi de pe teritoriul României. Se află în oraşul Ineu, judeţul Arad şi este inclusă pe lista monumentelor istorice de clasă A. Poziţia sa a făcut-o să fie una dintre cele mai importante puncte de apărare.

Prima atestare documentară a Cetăţii Ineului datează încă din anul 1295, când se făcea referire la o fortificaţie. Istoria ei a fost una plină: a fost una din fortificaţiile lui Iancu de Hunedoara, a intrat sub dominaţie turcă de mai multe ori, a fost reşedinţă de sângeac şi i-a aparţinut chiar şi lui Mihai Viteazul. Cu toate acestea, forma pe care o vedem astăzi a căpătat-o între anii 1645 şi 1652, cetatea fiind folosită drept reşedinţă de vară de Rakoczi şi Rakoczi al II-lea, doi din principii Transilvaniei.

Cei doi nu s-au bucurat prea mult timp de această cetate, pentru că în anul 1658 a fost din nou cotropită de turci. Aceştia au rămas aici până la sfârşitul secolului al XVII-lea, când habsburgii reuşesc să o cucerească. Devenită regiment grăniceresc, Cetatea Ineului este părăsită în anul 1745. Câteva mărturii scrise de turci descriu felul în care arăta cetatea, care era compusă din două elemente. Cetatea interioară sau castelul, cum mai este numit, se poate vedea chiar şi astăzi. Are o formă pătrată şi două nivele, precum şi bastioane circulare. Însemnările turceşti spuneau despre bastioane că sunt mici, din piatră, că au câte zece tunuri şi că pot adăposti o mie de oameni. Cel de-al doilea element este reprezentat de cetatea nouă, exterioară, din care astăzi nu se mai păstrează decât câteva fragmente. Aceasta avea tot formă pătrată, cele patru colţuri având turnuri de dimensiuni mari, iar zidurile formau o adevărată fortăreaţă. Mai mult, trei dintre ziduri aveau şanţuri de apă, în unul dintre ele curgând chiar râul Crișul Alb.

Cetatea a fost restaurată abia în anul 1870, când stilul adoptat a fost cel neoclasic, combinat cu cel baroc. Ultima dată când a fost reparată a fost în timpul regimului lui Ceauşescu, adică în anii 1970. Însă reparaţiile nu au făcut deloc bine Cetăţii Ineului, ci mai degrabă au stricat-o, cum au făcut cu foarte multe clădiri culturale din România. După această reparaţie inutilă, comuniştii au transformat Cetatea Ineului în şcoală pentru cei cu nevoi speciale atât fizice, cât şi psihice. Aceştia nu au dus deloc o viaţă uşoară – practic, au fost prizonierii castelului, iar aceste urme se pot vedea chiar şi zilele noastre. Duşurile te trimit cu gândul la lagărele naziste, iar condiţiile în care erau ţinuţi copiii au făcut ca rata de supravieţuire să fie extrem de mică. Din anul 1998, aici, funcţionează o şcoală normală, însă nu în cetatea propriu-zisă, ci în nişte anexe amenajate special pentru cursuri, internat şi ateliere de lucru.

Cetatea Ineului a avut o importanţă strategică deosebită, iar astăzi este deosebit de importantă datorită arhitecturii. Faptul că poziţia ei nu permitea intrarea în Transilvania pe cursul râului Crișul Alb a dus la lupte foarte înverşunate între turci, austrieci şi cei din Ardeal. Pe de altă parte, monumentul este una din puţinele clădiri care au în componenţă elemente ale Renaşterii târzii, apărute după prima restaurare.

În prezent, acest monument istoric se află într-o stare avansată de degradare. Din fericire, firma care s-a ocupat de restaurarea Muzeului Antipa din Bucureşti se va ocupa şi de reabilitarea Cetăţii Ineului. Lucrările au demarat la începutul acestui an şi în aproximativ doi ani ar trebui să reintre în circuitul istoric. Mai mult, primarul localităţii Ineu a promis că, după redeschidere, aici, se vor organiza multe activităţi culturale, care să îi ajute pe copii să înveţe istorie. Rămâne de văzut dacă se va ţine de cuvânt.

cetatea-ineulu.jpg

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ