Cine este pasionat de istoria românilor va sesiza că centrul istoric al orașului Miercurea Ciuc are forma unui triunghi al naționalităților: Catedrala Ortodoxă, clădirea Primăriei, construită de către maghiari la finalul secolului XIX și cetatea Miko, rămasă ca ultim bastion al secuilor din Transilvania.
Toate cele trei construcții par să se măsoare din priviri una pe alta și să se mândrească fiecare cu propria istorie reflectată glorios sau mai puțin glorios de timpul prezent.
Am vizitat cetatea Miko din dorința de a vedea cu orice preț Muzeul Secuiesc, pe fondul descoperirii colecțiilor de obiecte de cult. Recunosc, nu mi-a fost foarte ușor să trec pragul cetății Miko din Miercurea Ciuc, devreme ce cei mai mulți dintre turiști se opreau să privească poarta mare, impunătoare și întredeschisă ca o invitație, dar treceau mai departe, total indiferenți.
În curtea interioară, am nimerit peste o petrecere aparent câmpenească. În fapt, era vorba de o petrecere de nuntă. Unul dintre angajații Muzeului Secuiesc al Ciucului a preferat să sărbătorească acest moment la serviciu, înconjurat de colegi. Atmosfera nu era însă atât de veselă ca la nunțile românești; nuntașii ciocneau modest câte un păhărel de ceva și luau o gustare.
Trebuie menționat că nu poate fi vizitată decât o mică parte a cetății. Peste tot, turistul este urmărit cu privirea de angajați ai muzeului, și condus de un ghid spre latura în care are voie să pătrundă. Există două feluri de experiențe la interiorul Muzeului Secuiesc al Ciucului din cadrul cetății Miko: într-o primă fază, turistul este invitat să urce la etaj, pe niște trepte de lemn natural, într-o atmosferă de castel medieval. Aici se află un soi de secție de etnografie, căci este vorba despre stilul de viață tradițional al secuilor până în secolul XX. Această secție este, ce-i drept, foarte frumos amenajată.
Turiștii sunt invitați mai întâi într-o foarte mică sală de cinema, unde vizionează un material video de circa 20 minute despre casele, ocupațiile de bază și modul de organizare al familiei în cadrul comunității secuilor. După vizionarea filmului, se trece la vizionarea propriu zisă, căci în spațiul foarte mare al muzeului au fost readuse la viață secvențe de trai al secuilor: interioare de case țărănești, șure sau grajduri cu toate uneltele necesare lucrării câmpului, inclusiv cu trăsura pe roți, interioare de ateliere meșteșugărești – secuii erau dulgheri, rotari și tâmplari, având ca ocupație de bază prelucrarea lemnului.
Cel mai emoționant este interiorul unei case secuiești, căci pe lângă numeroasele obiecte de mobilier sunt redate ipostazele feminine: copilă, tânără mamă, bunică. Viața femeilor se învârtea în jurul familiei, din care făcea o adevărată slujbă, ocupându-se de dimineață până seara cu îngrijirea soțului și copiilor, dar și cu țesătoria.
Ultima ipostază a femeii, cea de bătrână, este cea mai interesantă: bătrânele purtau haine închise la culoare, fără urmă de strălucire, cochetărie sau pretenție, ca un soi de resemnare în fața vârstei și asta după ce ani la rând, în ipostaza de copilă și soție purtaseră haine pline de culoare și farmec pur feminin.
Piesele de mobilier se constituie într-o adevărată expoziție a frumosului, datorită materiei prime – lemnul natural – a formei și modelelor decorative. Ţesăturile sunt pline de culoare și contrast, cu modele florale, poate chiar geometrice. La fel și în cazul mobilierului – mese, lăzi, scaune, paturi – toate sunt ornate cu motive frumos pictate.
În cadrul cetății Miko din Miercurea Ciuc, Muzeul Secuiesc cuprinde și o altă secție, cea a obiectelor de cult, unde, trebuie să recunosc, am admirat adevărate comori sub forma relicvelor religioase.
Aici am fost întâmpinată de un ghid ceva mai cumsecade, un domn blonduț foarte prietenos cu turiștii și care ne-a înștiințat că, în ciuda faimei, secuii de la Muzeul Secuiesc nu sunt dușmănoși cu vizitatorii. S-a arătat foarte amabil și gata să răspundă oricărei curiozități legate de piesele expuse. Însă, înainte de toate, ne-a rugat să avem bunăvoința de a viziona un alt filmuleț, de circa 15 minute, despre arta restaurării obiectelor religioase – în speță icoane vechi de sute de ani.
Apoi am pătruns în sălile de expoziție, unde am admirat cu sufletul la gură piese religioase pline de valoare istorică și artistică.
Icoanele pictate pe lemn și cărțile religioase mi s-au părut cele mai impresionante. Icoana „Încoronarea Maicii Domnului”, datând din secolele XV – XVI, este una dintre cele care dau valoare Muzeului Secuiesc al Ciucului. A fost pictată pe dimensiuni foarte mari, aproape la mărime naturală, astfel că ocupă un spațiu destul de mare. Ni s-a atras atenția la felul în care părul Fecioarei Maria este redat plin de strălucire, fiind de fapt pictat cu foiță de aur, ceea ce face ca el să arunce sclipiri prețioase atunci când icoana este privită dintr-un anumit unghi. De asemenea, coroana de pe capul Mariei, dar și fondul de sus al icoanei sunt îmbrăcate în foiță de aur, contribuind la importanța acestei piese de muzeu.
Impresionantă este și icoana „Intrarea Domnului în Ierusalim”, care datează din secolele XVII – XVIII și realizată într-un cu totul alt registru de culori – închise, sobre, regale. Mântuitorul este redat cu o aură luminoasă în jurul capului și acest element este singurul care aduce un strop de lumină într-o secvență marcată de tristețea lui Iisus.
O icoană foarte asemănătoare sub aspectul tehnicii culorilor datează din secolul al XVIII și o prezintă pe Fecioara Maria, fugind împreună cu Pruncul și Iosif în Egipt. Personal, consider că este vorba despre un gen de pictură aproape naivă, căci expresiile celor trei personaje, pe cât de neașteptate, sunt totuși greu de uitat ulterior. Din secolul XVII provine și o superbă icoană în flăcări, reprezentându-l pe Profetul Ilie.
Există și sculpturi religioase, de secol XVIII și XIX, înfățișând pe Fecioara cu Pruncul sau diverși sfinți ai lumii catolice.
Un alt element de mare mândrie pentru ghidul de la Muzeul Secuiesc al Ciucului îl reprezintă tiparnița de la Şumuleu Ciuc, datând din anii 1700 și care, conform ghidului, continuă să funcționeze și azi în stare perfectă. În caz că ar dispărea presa modernă, tiparnița de la Muzeul Secuiesc ar putea să își reintre în drepturi, redevenind importantă pentru tot restul lumii. Mecanismul de funcționare este unul extrem de simplu, în ciuda faptului că tiparnița are aspectul unei mașini de tortură.
În continuare, la preț de cinste, sunt înșirate o serie de legături realizate în atelierul de la Şumuleu Ciuc. Cele mai vechi datează de la începutul secolului XVII.
Cărțile religioase expuse la Muzeul Secuiesc al Ciucului datează și ele cam din aceeași perioadă, secolele XVII – XVIII și cele mai multe reflectă motivul ornamental al evantaiului. Am văzut până și o carte ce purta pe copertă semnul morții – un schelet de cap de om; ghidul ne-a explicat că este vorba despre un manual de otrăvire.
Foarte frumoase sunt și astăzi cele câteva calendare liturgice, îmbrăcate în coperți neînchipuit (pentru acele vremuri) de vesele și colorate. Cele mai multe poartă ștampile cu însemnele ordinului franciscan.
La plecare, am fost invitați să ne scriem impresiile într-un caiet aflat la ieșire. Am ezitat, însă ghidul a insistat, explicându-ne că de recenziile noastre pozitive depinde și salariul său. Așadar, am scris frumos!
În cetatea Miko mai există un muzeu, cel al armelor medievale, însă nu am mai avut timp să-l vizităm și pe acela. Ne-am mulțumit cu amintirea relicvelor religioase, cu adevărat splendide.
Cetatea Miko a fost construită în prima jumătate a secolului XVII de către un nobil de la care i se trage și numele; de-a lungul mai multor sute de ani, cetatea s-a aflat în stăpânirea căpitanilor supremi ai scaunelor secuiești din Ciuc, Cașin și Gheorghieni. A cunoscut teroarea asediilor tătare și a fost restaurată de către habsburgi care au transformat cetatea Miko într-o cazarmă fortificată.
În anul 1930, s-a înființat Muzeul Secuiesc al Ciucului, însă abia 40 de ani mai târziu acestuia i s-a stabilit oficial sediul la interiorul cetății Miko. Castelul dispune la interior de o fermecătoare curte interioară, în timp ce la exterior, în fața intrării a fost amenajat un parc cu bănci, fântână arteziană și câteva sculpturi la dimensiuni impresionante.
Cetatea Miko și al său Muzeu Secuiesc fac parte din categoria obiectivelor turistice de descoperit în Miercurea Ciuc, chiar dacă majoritatea turiștilor români preferă să se limiteze la a-i arunca o privire de la distanță.
