Ce poate fi mai frumos pentru aceia care vor să îmbine deplasările în natură, cu istoria sădită în fiecare palmă de pământ din țara asta? Și, cum poți simți altfel libertatea zărilor decât aflându-te cât mai aproape de ele? Suntem în județul Argeș de data aceasta, în satul Căpățâneni, comuna Arefu. Mai exact, pe Valea Argeșului, pe drumul ce duce către Barajul Vidraru, la numai 4 km distanță de el. Drumul ne-a purtat de această dată pașii, până la piciorul de stâncă al Cetății Poenari, monument istoric de secol XIV.
Da, ai ghicit, ne aflăm în vremuri medievale, la poalele uneia dintre cetățile de seamă ale Țării Românești, întemeiată de primii Basarabi. Unele ipoteze istorice menționează că și numele acestei construcții se leagă în parte se pare, de acești Basarabi, mai ales de Întâiul Basarab, zis și Negru Vodă. Descoperirile arheologilor care au săpat în trupul ei atribuie construirea turnului donjon, perioadei cuprinse între 1330-1380. Și, cu toate că începuturuile ei sunt controversate încă în lumea academică, un lucru este cert: cetatea, fie ea ctitorită sau nu de Basarabi avea rol de apărare. E simplu să îți dai seama de acest fapt și în ziua de azi, deoarece, dacă te încumeți să urci de la poalele ei, cele 1480 de trepte săpate în stâncă și, pe alocuri, betonate mai nou, vei avea parte de o priveliște care îți va tăia răsuflarea: toată Valea Argeșului, până hăt departe ți se deschide privirii, semn că întemeietorii ei, au considerat acest munte denumit azi Cetățuia, un punct strategic, de observație, amplasat în calea năvălitorilor.
E drum lung, până sus, lângă ce a mai rămas astăzi din zidurile ei. Drum istovitor pentru cei nedeprinși cu pasul muntelui și deopotrivă de motivant, pentru aceia care iubesc istoria. N-am mai fost de ceva vreme la Poenari. Știu însă că toate acele trepte sunt la locul lor. Și mai știu că, în zilele de vară, cu soare istovitor, răcoarea pădurii care străjuiește aceste trepte este tot ce îți poți dori, dacă te încăpățânezi să ajungi sus. Efortul îți va fi răsplătit pe deplin odată ajuns în vârf.
Dar să ne întoarcem pe firul istoriei, până la începuturile tumultoase ale acestei cetăți. Cu toate că, părerile specialiștilor sunt împărțite în ceea ce privește geneza ei, un lucru este cert: la 17 octombrie 1336 și 30 iunie 1347 când armatele lui Carol Robert de Anjou au trecut pe la poalele ei, cetatea era acolo. Un turn de formă pătrată, cu laturile de aproximativ opt metri și aproape 12 m spațiu interior, străjuia toată zona Argeșului. Zidurile acestea groase au fost realizate din piatră și mortar, după cum se poate observa și astăzi, și consolidate cu drugi mari de lemn. Turnul avea o deschidere a intrării lată de numai un metru (doar era unul de observație) și se înălța pe trei niveluri. Inițial, turnul a fost prevăzut și cu o curtină, iar palisadele erau construite din lemn. Ipoteze recente atribuie acest turn donjon cetății Argeșului, despre care se presupune că ar fi fost amplasată aici și nu la Curtea de Argeș. Inițial, se pare că funcționalitatea turnului a fost doar aceea de supraveghere, beneficiind de avantajul terenului. În schimb, toate cele de mai sus sunt doar ipoteze, pe care istoricii le-au emis de-a lungul vremii. Din cauza săpăturilor sporadice efectuate în zonă, nu s-a stabilit exact cui anume îi este atribuită geneza acestei construcții și nici dacă ea este sau nu, cu adevărat, Cetatea Argeșului.
Poenari, supliciul târgoviștenilor
În condiții neelucidate însă (după majoritatea specialiștilor se pare că ar fi vorba despre un cutremur și nu de un asediu) cetatea a devenit ruină, până în 1456 când Vlad Țepeș se hotărăște să-i redea funcționalitatea de odinioară.
Dincolo de ipotezele luate în calcul de către istorici, cetatea a fost, cu siguranță, țința lui Vlad Țepeș, de numele căruia este legată și astăzi. Nu sunt doar legende cele înscrise în Letopisețul Cantacuzinesc și care menționează că: „Acesta (Vlad Vodă Țepeș) au făcut cetatea de la Poenari și au făcut sfânta mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orășanii den Târgoviște, pentru o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului vodă. Când au fost în ziua Paștilor, fiind toți orășanii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără veste pre toți i-au cuprins. Deci câți au fost oameni mari, bătrâni, pre toți i-au înțepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câți au fost tineri cu nevestele lor și cu fete mari, așa cum au fost împodobiți în ziua Paștilor, pre toți i-au dus la Poenari de au tot lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele dupre ei și au rămas toți dezvăscuți în pieile goale.” Chiar dacă nu Vlad Țepeș construise cetatea Poenari, a înțeles, cu siguranță, rolul important și strategic pe care aceasta îl avea în calea dușmanilor. Acesta este motivul pentru care se ocupă de refacerea ei. După ce a fost gata, tot Vlad Țepeș i-a donat și trei dintre satele apropiate, Cheiani, Căpățâneni și Poienari, de la care i-a fost atribuit și numele actual.
Poenari, între mit și adevăr
Sunt numeroase legendele care învăluie cetatea Poenari în poveste și fapte de arme. În unele dintre ele, cetatea îl salvează pe Vlad și familia sa de turci, într-o noapte în care parcă cerul ar fi dezlănțuit porțile iadului. Acesta, cade într-o ambuscadă și este urmărit de turci până la poalele ei de unde Vlad, urmând drumul prin pădure, scapă de urmăritori, care nu cunoșteau cărările ce duceau până în vârful muntelui.
Bătrânii mai povestesc cum, după o bătălie grea împotriva turcilor conduși de Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, acesta din urmă se refugiază în Cetatea Poenari, împreună cu soția lui. Într-o noapte, un slujitor de-al lui Țepeș, luat prizonier de către turci, vede umbra frumoasei domnițe la una dintre ferestrele cetății și îi trimite cu o săgeată, un mesaj prin care îi spunea că a doua zi, turcii vor ataca cetatea. Aceasta, ca să nu ajungă prizoniera turcilor conduși de Radu, se aruncă de la fereastră în râu.
Desigur că multe dintre aceste povestiri sunt simple legende. Râul Doamnei, în care se presupune că s-ar fi aruncat soția lui Vlad, nu trece pe la poalele cetății Poenari. Mai mult…prizonier fiind la turci, cum ar fi avut oare acel slujitor acces la arcuri, ca să-i poată trimite mesajul domniței?
Indiferent cât sâmbure de adevăr conțin aceste legende, până la urmă, cetatea Poenari este reală. Și păzește încă înălțimile, de pe cei 800 m pe care a fost construită acum șapte secole. Se încăpățânează să scruteze zările, alături de păsările cerului, ducându-și de peste veacuri, aceeași grea misiune. A rezistat trecerii nemiloase a timpului. Și stihiilor naturii, dezlănțuite în nopți târzii. Doar nepăsarea umană îi mușcă nemilos din trupul ei de piatră. Ar fi putut fi un monument important în calea turiștilor dornici de aventură. Astăzi, doar ruinele ei mai povestesc de ceea ce odinioară a ținut turcii departe de drumurile spre Țara Românească. Poenari, un vis frumos, din trecutul tumultos al acestei țări își așteaptă însă vizitatorii să le povestească, în cuvinte încrustate în piatră, despre întemeietorii ei și despre aceia care au știut să o prețuiască!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
