Cha cha cha este unul dintre cele mai populare dansuri latino, cu ritm alert si incitant, care a facut o concurenta serioasa rock and roll-ului, in anii ’50, in preferintele celor care participau la serate dansante, baluri, concerte etc. Astazi, la fel de proaspat si spectaculos, Cha cha cha este nelipsit de la competitiile internationale, deoarece este o provocare, chiar si pentru dansatorii profesionisti.
Originea acestui dans se leaga de muzica si atmosfera anilor ’40, ai secolului trecut. Havana, capitala Cubei, devenise destinatia turistica preferata a americanilor bogati. Cazinouri, baruri, cabarete erau pline de oameni si, de peste tot, se auzeau ritmurile specifice zonei, de mambo si rumba. Dansatorii erau din ce in ce mai indrazneti, introducand, in miscarile lor, tot felul de acrobatii si volute. Pentru a-si trage suflul, intre miscarile mai complicate, introduceau cativa pasi mai simpli, insotiti de deplasarea greutatii corpului de pe un picior pe altul. Asa a inceput povestea Cha cha cha, in 1948, cand compozitorul si violonistul cubanez Enrique Jorrin, observand miscarile dansatorilor, a reorchestrat o melodie populara mexicana, combinand doua ritmuri cubaneze: danzon (spontan, bazat pe improvizatie) si montuno/ “son montuno” (insemnand sunetul “care vine din munti”, o muzica foarte ritmata si energica).
Prelucrarea lui Enrique Jorrin a fost inregistrata, dar a fost difuzata cativa ani mai tarziu, in 1953, cand a repurtat un succes urias, sub titlul Enganadora, intrand in istoria muzicii cubaneze ca primul exemplu de Cha cha cha. Ca in majoritatea cantecelor traditionale cubaneze, versurile din Enganadora spun o poveste despre oameni obisnuiti, mai exact, despre o tanara foarte frumoasa care incearca sa atraga atentia barbatilor, cu infatisarea ei senzuala. Jorrin marturisea, patruzeci de ani mai tarziu, ca o astfel de femeie extraordinar de frumoasa a existat cu adevarat, intr-un cartier din Havana, si ca aparitia ei starnea intotdeauna replici admirative din partea populatiei masculine din zona.
Celor care dansau pe ritmurile melodiei Enganadora le era foarte usor sa distinga trei batai de “bongo” si, in felul acesta sa tina ritmul. Bongo este un instrument de percutie, folosit frecvent in muzica din Cuba si in toata muzica latino, format din doua tobe inegale, legate intre ele, dar cu membrane separate. Bongo se tine intre genunchi si cel care interpreteaza o melodie isi foloseste degetele de la ambele maini. Asadar, dansatorii se ghidau dupa cele trei batai de bongo (ritm triplu), carora le corespundeau trei pasi “alunecati” pe sol, al caror sunet a dat denumirea dansului – Cha cha cha.
In anii urmatori, pasionalul dans cubanez, Cha cha cha, a ajuns si in Europa. Nu este un dans complicat, exceptand pasul de baza, din trei timpi, cand cei doi parteneri executa miscarile “in oglinda”. Ca in toate dansurile latine, si in Cha cha cha, baiatul este cel care conduce fata, iar atitudinea trebuie sa fie eleganta, mult mai controlata decat in dansurile europene, de exemplu. Numaratoarea, pentru cei care invata dansul, este originala, fiind “doi-trei”, “patru-si-unu”, ultima corespunzand ritmului “Cha cha cha”. Ritmul este atat de sustinut, antrenand musculatura membrelor, a abdomenului, unduirea “in opt” a soldurilor, apropierea si despartirea partenerilor, incat se executa aproximativ 100 de miscari pe minut. Un profesor englez de dans, bun cunoscator al ritmurilor cubaneze, a simplificat pasii, motiv pentru care, astazi, i se spune “Cha cha” (in loc de “Cha cha cha”).
De-a lungul timpului, artisti celebri au consolidat locul acestei muzici si al acestui dans, prin melodii hipercunoscute, precum “Corazon espinado” (Santana), “Carino”, “Let’s get loud” (Jennifer Lopez), “Pa’gozar” (Spanish Harlem Orchestra), La Isla Bonita (Ricky Martin), “Gozar la vida” (Julio Iglesias), “Tonight” (Enrique Iglesias) etc.
