Din vreme în vreme, gândul îmi zboară la Țara aceea de Piatră, despre care mai povesteam și aici. Atunci, ochiul mi se oprește pe multitudinea de culori ce-ți săgetează privirea până la sânge, făcându-te să vrei să revii aici. Pasul se poticnește în câte și mai câte stânci și ascuțișuri, mergând agale, ca sufletul să poată respira în voie. Iar mâna…mâna o ia la sănătoasa, prin cine știe ce văgăuni, cărări alambicate prin care nu are răbdare nici să-și tragă sufletul, de parcă o mână de la spate vreo apă învolburată și îmbufnată, precum cea a Cotețului Dobreștilor!
Sunt o grămadă de chei în țara aceasta, care mai de care mai întortocheate, care mai de care mai vestite și mai vizitate. Există unele însă, în care natura parcă a pus la bătaie tot ce avea ea mai bun. Culori de toamnă, în tonuri aprinse, copaci cu frunze tremurânde sau brazi cu creștete ce zgârie norii, calcar alb și tăios ce râde la soare și sclipește mai ceva ca spuma laptelui. Și, printre toate acestea, mâna omului a tăiat drum ca tăciunele. Dar nu drept, căci nimeni nu poate scobi în chipul muntelui după propria poftă ci ocolit, șerpuit, după cum a poftit apa să se strecoare, de sub măruntaiele lui. Ești pe Cheile Ordâncușii, în inima Apusenilor!
Prima dată când am ajuns aici nu mi s-a părut nimic spectaculos, mai ales că nu erau primele chei pe care le găsisem, în viața mea. Ce-i drept, m-a surprins liniștea bolovănișului care încremenise deasupra mea, de uimire probabil că cineva se încumetă să-l străbată. Nu, nu pot fi doar niște chei oarecare, mi-am spus și am luat-o la pas prin ele, urmând firul logic al apei care, aici, între munții aceștia din Țara de Piatră urmează cumva tiparul aprig al caracterului moțesc. E drept, încă de la primii pași, uitasem cu totul de griji și de oboseală. Cerul era de un albastru intens, de parcă meșterii Vornețului ar fi venit chiar din inima Apusenilor. Dar, cu toate astea, pereții de calcar începeau să se strângă din ce în ce mai abitir, lăsând doar din loc în loc răgaz ochiului să se clătească în marea albastră.
Și, cu cât se strângeau mai tare, cu atât mă încăpățânam să înaintez prin cheile acestea strâmte. Nicio clipă însă, liniștea aceea nefirească nu era spartă în vreun fel. Nicio mașină, niciun suflet de om nu se încumeta să spargă momentul acela în care, până și vântul care aducea toamna de pe creste spre văi, uitase să mai sufle. Nu-s mai mari de patru kilometri aceste chei dar, cu toate acestea, drumul șerpuit le face destul de încet de străbătut. La tot pasul trebuie să tragi cu ochiul după câte un perete abrupt și ieșit din linia drumului, ca nu cumva să te trezești cu vreo mașină fix în față pentru că, acestea sunt unele dintre cele mai înguste chei din România, pe alocuri având maxim șase metri lățime.
Și, de te încumeți să le străbați în toată splendoarea lor, cu siguranță nu-ți va părea rău. Pentru că aceste chei, ale Ordâncușii adăpostesc o mulțime de grote și peșteri pe care cei mici adoră să le exploreze. Speologii au numărat până acum peste 70 de astfel de peșteri așa că ai de unde alege. Și, dacă asta nu ți-a fost îndeajuns ca să te convingi că merită să bați drumul până aici trebuie să îți spun că tot pe aceste chei se află și celebra Peșteră Poarta lui Ionele, una dintre minunile Apusenilor, dar și ghețarul de Sub Zgurăști. Iar, dacă le vei străbate, pornind din centrul comunei Gârda de Sus, te vor duce direct pe Platoul Ocoale-Ghețar, unde este musai să vizitezi și Ghețarul Scărișoara. Toate trei sunt declarate monumente naturale și rezervații speologice așa că fii cu băgare de seamă și aici și păstrează zona cât mai curată!
Tot toamnă era și când am ajuns pentru a doua oară în zonă. Drumul era la fel, cu un an înainte, peisajul însă, parcă și mai spectaculos. Trebuie să știi că aici, pe Cheile Ordâncușii nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Apa a săpat drum printre cei doi pereți de calcar ce stau de mii de ani unul lângă altul la taclale, atât cât să se strecoare. Așa vei face și tu dacă vei ajunge în zonă. Șoseaua, asfaltată e ca un șarpe negru și lung ce se întinde pe tot parcursul cheilor. Însă, dacă ajungi deasupra crestelor ce râd la soare vei vedea că mașina ta, în comparație cu măreția naturii este doar un punct minuscul pe harta unui habitat natural impresionant.
Și, cum spuneam, nimic nu e în dezordine aici. De la liniștea aceea care îți sfredelește timpanele săpând în tine drum cărtre suflet, până la trunchiurile copacilor doborâți de furtuni sau vreme, toate au un rost aici. E o neclintire care vorbește, un grai aparte pentru care trebuie să stai ceva ani buni aici ca să îl înțelegi. De obicei, graiul acesta al muntelui e înțeles de moții care s-au agățat, acum câteva sute de ani, cu toate puterile lor, de el.
Acum, vezi tu, pe Cheile Ordâncușii domnește un soi aparte de înțelepciune împietrită pe care o poți dezvălui numai pășind pe drumul acesta, de-a lungul apei și uitând de telefonul mobil. Dar nu te aștepta să o întâlnești dacă nu ai lăsat, la intrare în chei, toată tolba cu neliniști și griji! Nu uita să îți ridici privirea din când în când, în sus, pentru că spectacolul este atât pe pământ cât și, mai sus, spre creste! Uneori, privindu-le ai impresia că s-ar potrivi stânga cu dreapta, mănușă, că parcă au fost separate la geneză, ca Eva, din trupul lui Adam. E un fel de puzzle complicat, pe care l-ai putea privi ore întregi și de care nu te-ai sătura. Mai ales dacă, tot acest puzzle creat de o mână nevăzută e îmbrăcat la vreme de toamnă în culori care parcă au explodat din sticlele bine păzite ale universului. Verdele de peste vară este intens și viu, galbenul îți inundă privirea cu lumina lui, roșul țipă mai tare ca sângele închegat pe crengi, ruginiul ți se sfârâmă sub tălpi, amintind de crusta cartofilor perpeliți în jar. Și, pentru ca tabloul să fie complet, mâna aceea a unui pictor nevăzut a înnobilat toate aceste nuanțe cu albastrul seninului înalt, tăciunele pământului solid și albul ca de spumă al pietrei Ordâncușii.
Șarpele din muntii Apuseni te așteaptă să-ți îndrume pașii către toate aceste minunății, desprinse parcă dintr-un tablou în ulei. Le străbat de la un capăt la altul, toți cei patru kilometri de stâncăraie, pe jos, printre coloși neclințiți ce miros a liniște. Te aștept și pe tine aici, în Țara de Piatră a moților să înveți, să simți, să respiri, să guști din plin ce înseamnă nemurirea! O esență tare, colorată, ambalată între pereți de stâncă, mai veche decât vremea!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul acestuia!
