Cimitirul Bellu: sanctuarul istoric al Bucureștiului

Cimitirul Bellu este unul dintre cele mai cunoscute cimitire din Bucureşti şi chiar din ţară, în interiorul său fiind înmormântate multe dintre personalităţile culturii româneşti. Numele său este, de fapt, Cimitirul Şerban Vodă şi se află în Piaţa Eroii Revoluţiei, la intersecţia dintre Calea Şerban Vodă şi Şoselele Giurgiu, Viilor şi Olteniţei.

Obiceiul oamenilor din Bucureşti era să îşi îngroape rudele decedate în cimitirele din jurul bisericilor, însă în secolul al XIX-lea, autorităţile, care aderau la un nivel de civilizaţie mai înalt, au hotărât ca cimitirile să fie create în afara oraşului. Astfel, în anul 1850, Sfatul Orășenesc decide să construiască un cimitir pe uliţa Şerban Vodă, unde baronul Barbu Bellu avea o grădină. Baronul era, la acea vreme, ministrul Cultelor şi Justiţiei şi a donat terenul în acest scop.

Doi ani mai târziu, au început lucrările de amenajare a Cimitirului Bellu. Un an mai târziu, a fost ridicată capela, cel care a proiectat-o fiind Alexandru Orescu. Capela a fost construită pe locul unei biserici ctitorite de Bellu cel Bătrân, care a fost însurat cu fata banului Văcărescu, Irina. Aceasta era strănepoata lui Ienache Văcărescu, unul din oamenii de bază ai domnitorului Constantin Brâncoveanu – de altfel, acesta şi-a găsit sfârşitul alături de domn, cei doi fiind omorâţi de turci.

Capela Cimitirului Bellu a fost zugrăvită iniţial de Constantin Lecca, însă ea a fost lăsată să se ruineze. Astfel, în anul 1890, este ridicată o altă capelă, Emil Pake Protopopescu fiind cel care a pus piatra de temelie. Noua capelă a fost construită după modelul catedralei din Karlsbad, iar de picturile interioare s-au ocupat, pe rând, Mihail Popp, respectiv Arthur Verona şi Dimitrie Belizarie.

Cimitirul Bellu a fost deschis în anul 1858, primul care a cumpărat un loc de veci fiind C.A. Rosetti, cel care a iniţiat organizarea cimitirului. În urma hotărârii guvernului, cimitirele din jurul bisericii au fost desfiinţate, familiile de renume din Bucureşti şi-au mutat rudele în acest cimitir. Printre aceste familii, se numără Cantacuzino-Rafoveanu, Zefcari, Ghica, Văcărescu, Scarlat Rosetti şi altele.

Cimitirul Bellu este un obiectiv turistic al capitalei, deşi poate părea ciudat ca un cimitir să primească turişti. Însă acest lucru se datorează faptului că în interiorul său se găsesc mormintele a numeroase personalităţi româneşti, iar multe dintre monumentele din cimitir au fost declarate monumente istorice naţionale.

Printre cei care au fost înmormântaţi aici se numără Theodor Amân, Ion Barbu, Titu Maiorescu, Eusebiu Camilar, Ion Luca Caragiale, Ion Minulescu, Theodor Pallady, Amza Pellea, Cezar Petrescu, George Coşbuc, Marin Preda, Mihai Eminescu, Spiru Haret, Ionel Teodoreanu, Traian Vuia şi mulţi, mulţi alţii.

Cimitirul Bellu nu prezintă interes doar prin mormintele personalităţilor din România, ci şi prin monumentele care însoţesc mormintele unor oameni obişnuiţi, dar cu poveşti foarte interesante. De exemplu, unul dintre cele mai cunoscute monumente din cimitir este „Doamna cu umbrela”, sculptura de pe mormântul Katalinei Boschott.

Aceasta a fost o guvernantă în înalta societate din Belgia şi, într-o vară, a început o poveste de dragoste cu un român înstărit. Acesta rămăsese văduv şi plecase la Paris să îşi caute guvernantă pentru cei doi copii, întâlnind-o pe frumoasa Katalina. Cei doi au plecat singuri într-o vacanţă, oprindu-se la Herculane.

Însă acolo Katalina a făcut peritonită şi, din cauza nepriceperii unui medic, a murit în timpul operaţiei. Îndurerat, iubitul ei a înmormântat-o pe ascuns la Bellu şi i-a cerut sculptorului Raffaelo Romanelli să o sculpteze pe femeie în mărime naturală, ţinând o umbrelă în mână. De asemenea, acesta a scris pe monument, în franceză, „Acest animal de medic m-a ucis!”, cuvintele pe care le-a rostit femeia înainte să-şi dea ultima suflare.

O altă poveste interesantă stă în spatele monumentului familiei Poroineanu, o familie cu un destin tragic. În Cimitirul Bellu, se pate vedea sculptura unei femei care stă pe patul de moarte şi a unui bărbat care stă la picioarele ei. Se spune că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Constantin Poroineanu a plecat în Paris cu o bursă de studii.

Într-o seară, în timpul unei petreceri, acesta are o aventură de o noapte cu o frumoasă pariziancă, care rămâne însărcinată. Însă bărbatul o părăseşte şi se întoarce în România, unde devine foarte bogat şi unde îşi întemeiează o familie. După 20 de ani, Poroineanu îşi trimite băiatul în Paris la aceeaşi şcoală unde a învăţat şi el, iar acesta se îndrăgosteşte de o fată de vârsta lui, căsătorindu-se cu ea în secret.

Cei doi vin în România, pentru ca familia Poroineanu să o cunoască pe tânără, însă află cu stupoare că sunt fraţi, fata fiind chiar copilul pe care Constantin îl abandonase. Disperaţi, cei doi se sinucid, iar Poroineanu face acelaşi gest, cuprins de durere şi de remuşcări.

Cei care aleg să se plimbe pe aleile Cimitirului Bellu întâlnesc multe astfel de poveşti nefericite, deznodământul lor fiind sugerat chiar de monumete.

De asemenea, cimitirul este gazda unor evenimente culturale, inclusiv tururi ghidate și recitaluri de poezie, care sunt organizate pentru a aduce omagiu celor înmormântați aici. Aceste activități nu doar că atrag vizitatori, dar contribuie și la educația publicului larg despre importanța și influența acestor personalități asupra culturii românești.

Fiecare vizită la Cimitirul Bellu este o ocazie de a reflecta la contribuțiile inestimabile ale acestor personalități la formația culturală și istorică a României. Este un loc unde istoria se întâlnește cu arta, într-un dialog tăcut dar profund între trecut și prezent.