Trăind cu impresia că Cinque Terre este un singur loc, aleg să vorbesc laolaltă despre „Cele Cinci Pământuri”, pe care doar le voi enumera: Riomaggiore, Manarola, Corniglia, Vernazza şi Monterosso. Aceste aşezări fac parte din Patrimoniul UNESCO, iar alături de Levanto şi La Spezia (oraşul în care ne-am cazat pentru o noapte), alcătuiesc o mică parte din coasta Mării Tireniene, numită şi Riviera Italiană.
În Parcul Naţional Cinque Terre, am ajuns cu trenul, fiecare oraş având gară proprie, deşi timpul parcurs între staţii nu depăşea cinci minute. Un alt motiv pentru care am ales trenul, în detrimentul vaporului, este acela al costurilor.
Un bilet „giornaliero” costa 12 euro şi puteai merge cu trenul după bunul plac, în timp ce un bilet pentru vapor costa 20 de euro, iar pentru a face deplasarea în următorul oraş aveai nevoie de un altul.
A meritat fiecare kilometru din cei 220 parcurşi (distanţa Milano – La Spezia) pentru ca, într-un final, să mă pierd pe străzi umbrite şi înguste. Curenţii de aer poartă cu ei miros de sare, din largul mării, arome de peşte la cuptor şi dâre de vin alb. Ferestrele, cu tot cu obloane, sunt deschise şi lumina din bucătării se împrăştie pe pereţii de vizavi, în aer pierzându-se şi zgomotul iscat de tacâmurile în contact cu vesela de porţelan. E vremea cinei, iar rumoarea din piaţă (centrul oraşului) s-a stins odată cu plecarea turiştilor.
Şi totuşi piaţa nu e goală. Cupluri de tineri coboară înspre portul natural (Vernazza fiind singura aşezare dintre cele cinci ce deţine un astfel de port), iar în liniştea serii ciocnesc câte-un pahar, admirând bolta cerească sau ascultând cum valurile lovesc ţărmul stâncos. Tot aici, în jurul prânzului, am mâncat o pizza cu ton cum nu cred că voi mai mânca vreodată.
Stând la masă, ne-am amintit amuzaţi de John, englezul, şi încercările sale de a sări în apa mării de pe una dintre stâncile oraşului Riomaggiore, pe care-l vizitasem cu puţin timp în urmă.
Preţ de un sfert de oră, turiştii din zonă s-au strâns ca la circ, atraşi de încurajările zgomotoase ale prietenilor săi. Numai că John nu a avut curajul să sară, fapt ce a întristat mai toţi asiaticii ce-l vânau cu aparatele de fotografiat, ca pe un trofeu.
Am plecat din port cu dorinţa de a ajunge în Monterosso. Nu oricum, ci traversând cultura de viţă-de-vie, mai exact zona deluroasă dintre cele două aşezări. Doar că traseul trebuia parcurs undeva la 200 de metri deasupra nivelului mării şi la marginea prăpastiei.
Poteca îngustă şepuieşte printre măslini sălbatici, ce servesc drept gard viu între turişti şi plantaţiile viticole, şi se termină în trepte de piatră, la intrarea în Monterosso.
