Coiotul – lupul de preerie nord-american se gaseste in America Centrala si de Nord. Acestia pot fi gasiti chiar si pana in Alaska si Canada. Coiotul este una din cele opt specii ale genului Canis. Patru dintre aceste specii sunt sacalii, care se gasesc in Europa, Asia si Africa. Celelalte specii ale genului Canis sunt: lupul gri (Canis lupus), lupul rosu (Canis rufus) si cainii domesticiti (Canis familiaris).
Coiotul (Canis latrans), supranumit lupul de preerie nord-american, este una dintre cele mai adaptabile și rezistente specii de prădători din America de Nord. Răspândit pe un teritoriu vast, de la America Centrală până în Alaska și Canada, coiotul este recunoscut pentru abilitatea sa de a supraviețui în medii variate, de la preerii și păduri până la zone urbane. Acest prădător agil, cu o dietă extrem de flexibilă, este capabil să atingă viteze impresionante și să vâneze atât individual, cât și în haită.
Caracteristicile fizice și comportamentale ale coiotului
Coiotul – lupul de preerie nord-american are in jur de 75-87 centimetri lungime si cantareste intre 7 si 21 de kilograme. Coada sa este lunga de 101-152 centimetri si are varful de culoare neagra, iar cand un coiot este agresiv, coada devine stufoasa si ia pozitia orizontala. Coiotii din zona de sud sunt mai mici decat coiotii din zona mai nordica. Un coiot atinge marimea maxima la varsta de un an.
Blana unui coiot poate avea culoarea gri-maronie sau gri-galbui. Gatul si interiorul labelor sunt de obicei de culoare mai deschisa sau alba. Labele din fata, partile laterale ale capului si botul sunt de culoare maroniu-roscat. Acestia au fire de blana cu varful negru care formeaza o dunga pe spate si o dunga de-a lungul umerilor. Coada are la baza o glanda care secreta un miros special.
Urechile sale sunt mari, desi au capul destul de mic, de asemenea si labele lor sunt mici in comparatie cu restul corpului. Coiotul – lupul de preerie nord-american naparleste o data pe an, din mai pana in iulie. Ca si cainii domesticiti, coiotii au glande sudoripare pe partea labelor pe care calca. Coiotul are 5 degete la labele din fata si 4 degete la labele din spate. Cand merg, acestia calca doar cu degetele, fara sa atinga pamantul cu restul labei. Acest gen de animal se numeste digitigrad.
Coiotul isi poate sapa singur vizuina, insa prefera sa ia vizuini construite de alte animale, in speciale cele ale bursucilor. Teritoriul unui coiot are in jur de 19 kilometri, iar acesta calatoreste numai pe trasee fixe.
Habitatul și distribuția coiotului în America de Nord
Coiotul – lupul de preerie nord-american este carnivor si se hraneste in proportie de 90% cu mamifere. Din dieta lor fac parte: rozatoarele mici, veveritele, pasarile, serpii, soparlele, caprioarele, vitele si alte animale de casa, cat si insecte si alte nevertebrate mari. Faptul ca au o dieta atat de adaptabila este parte din succesul supravietuirii lor.
Nu este neobisnuit ca un coiot sa manace din gunoiul oamenilor, sau chiar animalele de companie ale acestora. Toamna si iarna, coiotii mananca si fructe si legume. Desi prefera carnea proaspata, un coiot nu se va da in laturi sa manance si lesuri de animale.
Coiotii sunt foarte rapizi si pot atinge viteze cuprinse intre 64 si 72 kilometri pe ora, iar saltul lor poate masura 4 metri. De obicei, coiotii vaneaza in perechi de cate 2, insa uneori grupul poate fi mult mai mare. O haita de lupi este alcauita din adulti inruditi intre ei, pui de un an si pui nou-nascuti.
Demult, coiotii erau animale diurne, insa datorita interferentelor oamenilor au devenit nocturni. Coiotii nu sunt foarte des vazuti, insa pot fi auziti foarte usor. Sunetele scoase de coioti sunt urlete, latraturi si schelalaieli. In general, coiotii pot fi auziti la apusul soarelui si noaptea, foarte rar se aude un coiot in timpul zilei. Sunetele scoase de ei sunt mai comune in timpul sezonului de imperechere si in timpul toamnei, cand puii pleaca sa-si gaseasca propriile teritorii.
Tehnici de vânătoare și dieta coiotului
In functie de prada, coiotul are tehnici de vanatoare diferite. De exemplu, daca prada este mica, acesta o pandeste din iarba si isi foloseste simtul ascutit al mirosului pentru a o gasi. Cand prada este localizata, coiotul sare asupra sa ca o pisica.
Daca prada este mare, aceasta este vanata de o haita. Atunci fiecare animal face cu randul si momeste sau fugareste prada pana aceasta oboseste. Coiotul – lupul de preerie nord-american este un vanator persistent, iar un atac poate dura intre 14 minut si 21 de ore. La vanatoare, distanta acoperita de coioti este de 4 kilometri.
Comportamentul social și structura haitelor de coioți
Sezonul de imperechere al coiotilor are loc din ianuarie pana la sfarsitul lui martie. Femelele sunt in calduri timp de 2-5 zile, o data pe an. Cand femela isi gaseste partenerul potrivit, aceasta devine monogama pentru cativa ani.
Gestatia unei femele coiot dureaza intre 60 si 63 de zile. Aceasta poate face intre 1 si 19 pui, dar media este de 6 pui. Puiul cantareste 250 de grame la nastere, este orb si are urechile blegi. Ochii sai se deschid dupa 10 zile. Puii ies din vizuina la 21-28 de zile dupa nastere.
Acestia se hranesc cu laptele mamei timp de 5-7 saptamani si sunt intarcati dupa 35 de zile. Dupa ce sunt intarcati, puii sunt hraniti cu mancare regurgitate de catre ambii parinti. La varsta de 6-9 luni, puii masculi parasesc vizuina, iar puii femele raman cu haita.
Puii devin adulti la varsta de 9 luni sau un an si tot atunci ating si maturitatea sexuala, insa nu se imperecheaza pana la varsta de 2 ani. Coiotul traieste intre 10 si 14 ani in libertate, si 18 ani in captivitate.
Coiotul – lupul de preerie nord-american nu este o specie amenintata cu disparitia. Dusmanii lor naturali sunt pumele, iar pe baza acestui fapt a fost creat un dispozitiv care reproduce sunetele scoase de o puma, pentru a tine coiotii la distanta de zonele locuite de oameni.
Adaptabilitatea coiotului la mediile urbane și rurale
Deși coiotul este în mod tradițional un locuitor al preeriilor și zonelor sălbatice din America de Nord, el a devenit din ce în ce mai obișnuit în mediile urbane și suburbane. Adaptabilitatea sa impresionantă la schimbările de mediu a permis coiotului să se integreze în peisaje locuite de oameni, unde găsește surse alternative de hrană, cum ar fi gunoaie sau animalele de companie.
Coioții au învățat să evite contactul direct cu oamenii, dar pot deveni nocturni pentru a naviga mai ușor în zonele populate. Această capacitate de adaptare face ca coiotul să fie una dintre speciile cu cea mai mare creștere a populației în regiunile urbane, un fenomen ce ridică atât provocări ecologice, cât și pentru comunitățile umane.
