Cometa 12P Pons-Brooks, “Mama Dragonilor” – vizibilă după şapte decenii. Alte fenomene astronomice spectaculoase ale lunii aprilie

Cometa 12P Pons-Brooks (o cometă periodică, de tip Halley), care se va afla în apropierea Soarelui, după şapte decenii, şi care va fi vizibilă pe cerul lunii aprilie, este unul dintre fenomenele astronomice spectaculoase ale acestei luni.

Forma sa distinctivă i-a adus numele de cometă “cu coarne” sau “Cometa diavolului”. I se mai spune şi “Mama Dragonilor”, pentru că se presupune că este “corpul-părinte” al “kappa-draconidelor”, ploaia de meteori care este activă, de obicei, în perioada octombrie – noiembrie a fiecărui an.

Cometa 12P Pons-Brooks a fost descoperită (independent) în mai multe rânduri. Prima dată, astronomul francez Jean-Louis Pons este cel care a identificat-o, la data de 12 iulie 1812, apoi, în acelaşi an, în august, tot un astronom francez, Alexis Bouvard, este cel care a observat-o, iar în 1883, William Robert Brooks, un astronom american, unul dintre cei mai prolifici descoperitori de comete din toate timpurile , al doilea după Jean-Louis Pons (a descoperit în total 27 de comete).

Cometa 12P Pons-Brooks – caracteristici

Cometa 12P Pons-Brooks are o perioadă orbitală de aproximativ 71 de ani. Perioada orbitală a unei comete se referă la timpul necesar pentru ca acea cometă să completeze o orbită în jurul Soarelui. Este perioada de timp între două treceri consecutive ale cometei prin periheliu, adică punctul său cel mai apropiat de Soare. Această perioadă poate varia considerabil de la o cometă la alta, în funcție de traiectoria sa și de influența gravitațională a altor corpuri din sistemul solar, cum ar fi planetele mari, în special Jupiter.

Cometele pot avea perioade orbitale foarte scurte, de câțiva ani, sau pot avea perioade orbitale extrem de lungi, care pot depăși chiar mii de ani. De exemplu, cometa Halley, una dintre cele mai cunoscute comete periodice, are o perioadă orbitală de aproximativ 76 de ani, în timp ce unele comete non-periodice pot avea orbite atât de lungi încât să nu se întoarcă în apropierea Soarelui decât o dată la foarte mult timp sau chiar să părăsească definitiv sistemul solar, după ce au fost deviate de influența gravitațională a unor planete.

Dacă, în general, distanţa maximă faţă de Soare poate fi estimată de specialisti, pentru a deduce cea mai mare perioadă orbitală posibilă pe care o poate avea o cometă (aproximativ 11 milioane de ani), astronomii folosesc a treia lege a lui Kepler.

Lungul drum al cometei 12P Pons-Brooks

Ca și alte comete, 12P Pons-Brooks, care se află în prezent în constelația Berbecului, la o distanță de 241 057 654 de kilometri de Pământ (lumina având nevoie de 13 minute și 24,0818 secunde pentru a călători de la Cometa 12P Pons-Brooks și a ajunge la noi), este compusă din gheață, praf și material stâncos. Când se apropie de Soare, căldura face ca gheața din interiorul cometei să se transforme din material solid în gaz. Gazul scapă de pe suprafața cometei, târând praful cu el si formând un nor mare și o coadă care sunt împinse departe de Soare de vântul solar.

Cometa 12P Pons-Brooks a atras atenţia astronomilor mai ales prin izbucnirile bruște de gaz și praf observate în timpul apropierii sale de Soare, în 1883 şi 1954. Se crede, de asemenea, că înregistrările de obiecte strălucitoare pe cerul nopții, în China, în 1385 și Italia, în 1457, ar fi putut proveni tot de la 12P Pons-Brooks.

12P Pons-Brooks are o coadă subțire şi albastră, formată din ioni (particule încărcate electric, în principal CO+, N2+, CO2+) care interacţionează cu vântul solar, fiind duşi departe de nucleul cometei, şi praf.

Cometa 12P Pons-Brooks, “Mama Dragonilor”, vizibilă pe cerul nopții de aprilie 2024

Aşadar, Cometa 12P Pons-Brooks va fi din nou vizibilă, după mai bine de şapte decenii. Ultimul periheliu (distanţa cea mai apropiată de Soare) al cometei a avut loc la data de 22 mai 1954, iar următorul va avea loc în această lună, la 21 aprilie 2024.

În prima parte a lunii aprilie 2024 (1 – 15 aprilie), cu un maximum de luminozitate la data de 8 aprilie, Cometa 12P Pons-Brooks (care are un diametru de câţiva kilometri) va fi vizibilă de pe Terra. Atunci se va afla foarte aproape de planeta Jupiter, care-i influenţează în mod semnificativ orbita. Va putea fi observată cu ochiul liber, dacă cerul este senin și întunecat deasupra orizontului vestic, în orele de după amurg, sau cu ajutorul unui binoclu sau al unui telescop mic, având în vedere că luminozitatea acesteia este imprevizibilă.

Foarte bine va putea fi observată şi de către cei locuiesc în regiunile de pe glob în care va avea loc aşa-numita “eclipsă americană totală de Soare” – eclipsă vizibilă în interiorul unei fâșii de pământ cu o lățime de aproximativ 190 de kilometri, care va traversa America de Nord, trecând peste Mexic, Statele Unite și Canada, începând de pe coasta de vest a Mexicului și terminând în Maine, Nova Scoția și Insula Newfoundland (în apropierea coastei de est a Canadei).

De ce sunt cometele interesante?

Cometele periodice – implicit 12P Pons-Brooks, care nu se va mai întoarce pe cerul nostru nocturn până în 2095 – când se va afla cel mai aproape de Terra – sunt interesante nu numai pentru spectacolul astronomic pe care-l oferă, ci şi pentru cercetările științifice, deoarece pot oferi informații despre compoziția și evoluția sistemului nostru solar.

Cu un nume derivat din grecescul “kometes”, care înseamnă o stea „cu părul lung”, cometele sunt vechi “aisberguri” cerești ale Sistemului Solar. Cozile cometelor provin din ioni (sau plasmă) și praf. Când lumina soarelui evaporă gheața de pe suprafața cometei, particulele încărcate electric și praful sunt eliberate în spațiu.

Ocazional, o cometă poate fi văzută prezentând și o “a treia” coadă aparent îndreptată spre Soare. Aceasta este cunoscută drept “anti-coadă” și este o iluzie optică, deoarece coada pare într-adevăr îndreptată Soare, dar din cauza poziţiei Pământului în spațiu, vedem o coada largă, care se întinde în spatele cometei și care pare a fi de fiecare parte a regiunii centrale care conține nucleul.

Fiecare cometă are în jur de 4600 de milioane de ani și s-a format în același timp cu Soarele, Pământul și cu celelalte planete. Astronomul american Fred Whipple a propus, la sfârşitul anilor 1940, viziunea modernă asupra cometelor, explicând că nucleul unei comete este un bulgăre de zăpadă/ gheață murdar, care se evaporă parțial atunci când cometa se apropie de Soarele fierbinte.

Alte fenomene astronomice în aprilie 2024 – Liridele

Liridele sunt o frumoasă ploaie de stele căzătoare (meteori), care poate fi observată intre16 şi 26 aprilie, cu un maximum în noaptea de 22 spre 23 aprilie. Numele – „Liride” – provine de la faptul că radiantul (punctul de unde par să vină aceşti meteori) se află în apropierea Constelației Lira (“Alpha Lyride” sau “Lyride din aprilie”, popular, “Ciobanul cu oile”), din direcţia stelei Vega.

Sursa adevărată a acestei ploi de meteori este Cometa periodică C/1861 G1 (Thatcher), descoperită în aprilie 1861, de astronomul de la care i se trage şi numele, şi care nu poate fi observată decât o dată la 415 ani, timpul de care are nevoie pentru a face o rotație completă în jurul Soarelui.

Liridele au fost observate pentru prima dată în urmă cu peste 2 600 de ani, când, într-o veche istorie narativă chineză – “Zuo Zhuan” sau “Tradiţia Zuo”/ “Comentariul lui Zuo” – cu relatări bogate, proverbe şi învăţături despre istoria și cultura “perioadei de primăvară și toamnă”, se consemnează, în legătură cu ploaia de meteori observată la data de 22 mai 687 î.Hr, următoarele : “În acea zi de vară, din luna a 4-a a celui de-al 7-lea an al domniei regelui Zhuang, din Lu, la căderea nopții, stelele fixe erau invizibile, iar la miezul nopții, stelele căzură ca ploaia”.

Observarea Liridelor, o experienţă fascinantă

Liridele se caracterizează, în general, prin meteori luminoși și rapizi – între 5 și 20 de meteori pe oră, uneori şi mai mult– care cad cu o viteză de aproximativ 50 kilometri/ secundă. Unii meteori pot fi mai strălucitori, cunoscuți sub denumirea englezească “Lyrid fireballs” (“Mingii de foc”), putând lăsa în urma lor o dâră pentru câteva minute.

Această ploaie de meteori – Liridele – este una dintre cele mai cunoscute și spectaculoase, deși intensitatea sa poate varia de la an la an, în funcție de mai mulți factori – poluarea atmosferică, luminozitatea Lunii, a locului din care sunt observate, prezența sau absența perturbațiilor de “călătorie” ale meteorilor prin calea de praf a cometei.

La începutul secolului al XIX-lea, un jurnalist din Virginia relata, într-un articol de presă, cât de impresionat a fost de ploia de Liride: “Acest fenomen (n.n. ploaia de meteori) a fost observat miercuri dimineața, la Richmond și în vecinătatea sa, într-un mod care a alarmat pe mulți și i-a uimit pe toți cei care l-au văzut. De la unu până la trei dimineața, acești meteori înstelați păreau să cadă din fiecare punct al cerului, într-un asemenea număr încât să semene cu o ploaie de rachete cerești”. Iar în aprilie 1982, potrivit observatiilor astronomilor, s-au înregistrat un număr de 90 de meteori pe oră.

Studiindu-se istoria acestui fenomen, s-a constatat că, o dată la 60 de ani, Lyridele produc un număr neobișnuit de meteori, ceea ce se va întâmpla, probabil, potrivit calculelor, si în anul 2042.

În general, însă, fie că este vorba de mai mulţi sau mai puţini meteori, observarea Liridelor poate fi, in fiecare an, o experiență fascinantă pentru iubitorii de astronomie, deoarece oferă ocazia de a vedea numeroşi meteori strălucitori, care ard în atmosfera Pământului.