Confucianismul este un mod de viață predat de către Confucius undeva în secolele al V-lea sau al VI-lea Î.Hr. Uneori văzut ca o religie, alteori ca o filosofie, confucianismul este cel mai bine înțeles ca un umanism atotcuprinzător ce nu neagă existența raiului.
Confucianismul este urmat de către chinezi de mai bine de 2000 de ani. De multe ori nu este considerat o religie din moment ce nu există deități confucianiste și nici învățături despre viața de după.
Confucianismul a influențat profund viața spirituală și politică chineză iar influența sa s-a extins și în Coreea, Vietnam și Japonia. Chiar dacă asiaticii din est se consideră a fi șintoiști, taoiști, budiși, musulmani sau creștini, rareori încetează să fie confucianiști.
Confucius s-a născut în anul 551 Î.Hr. într-un mic sat numit Lu, în ceea acum este provincia Shantung. S-a născut într-o familie săracă iar tatăl său a murit când acesta avea doar 3 ani. La început a fost învățat de către mama sa, iar în adolescență s-a distins ca un foarte bun elev.
Înainte să se căsătorească la doar 19 ani, Confucius a lucrat mai multe posturi guvernamentale. Stăpânirea artelor (ritualul, muzica, tirul cu arcul, muzica, caligrafia și aritmetica) și familiaritatea lui cu tradițiile clasice, în mod special cu poezia și istoria, i-au permis să înceapă o carieră didactică strălucită la vârsta de 30 de ani.
Confucius a dezvoltat concepte despre educație, societate și guvern în speranța că avea să le pună în practică într-o carieră politică. Din păcate, loialitatea față de împărat l-a îndepărtat de cei care dețineau puterea, marea dinastie Chi. Pe când avea 56 de ani, văzând că superiorii săi nu erau interesați de politicile sale, acesta a părăsit țara în speranța găsirii unui alt stat feudal în care ar putea servi.
În ciuda frustrărilor politice, Confucius a fost urmat de către un cerc extins de studenți pe tot parcursul celor 12 ani de exil auto-impus. La 65 de ani se întoarce în China pentru a preda și păstra tradițiile clasice.
Povestea confucianismului nu începe odată cu Confucius, el nu a fost fondatorul confucianismului în același mod în care Budha a fost fondatorul budismului. Mai degrabă, Confucius se considera un transmițător care în mod conștient a preluat obiceiurile demodate ale trecutului și a încercat să le inspire vitalitate. Dragostea sa pentru trecut a fost motivată de puternica dorință de a înțelege de ce unele ritualuri au reușit să supraviețuiască timp de secole. El avea încredere în puterea cumulativă a culturii. Se vedea ca un conservaționist responsabil pentru continuitatea valorilor culturale și normelor sociale care au fost atât de folositoare pentru civilizația dinastiei Chou.
Confucianismul a fost susținut după Confucius de către Xunzi, Mencius și alții, dar nu a fost influent până la venirea lui Dong Zhongshu, în secolul al II-lea Î.Hr. Confucianismul a fost recunoscut ca cult de stat în perioada Han; cele Cinci Clasice au devenit nuclee ale educației.
În ciuda puternicelor influențe budiste și daoiste, etica confucianistă a avut cea mai puternică influență asupra conștiinței morale a societății chineze. O renaștere a gândirii confucianiste ce a avut loc în secolul al XI-lea a dus la apariția neo-confucianismului, ce și-a manifestat influența în Coreea în timpul dinastiei Choson și în Japonia în perioada Tokugawa.
În 1530, un împărat chinez din dinastia Ming a reformat confucianismul concentrându-l mai mult spre învățăturile lui Confucius decât spre cultul persoanei sale (imaginile lui Confucius au fost înlocuite cu tablete înscrise cu ideile sale). Cultul lui Confucius a scăzut după fondarea Republicii Chineze în 1912, dar influența confucianismului continuă.
Confucianismul consideră raiul și viața de apoi ca fiind dincolo de capacitatea omului de a înțelege și prin urmare, oamenii ar trebui să se concentreze pe a face lucruri corecte în viața aceasta. El nu a furnizat multe precepte morale, predând mai degrabă o atitudine de respect față de cei din jur, mai ales pentru părinți, profesori și bătrâni. Confucius și-a încurajat elevii să învețe de la toți oamenii pe care îi întâlnesc și să onoreze normele culturale ale celorlalți.
Confucianismul este caracterizat de o viziune extrem de optimistă a naturii umane. Credința în posibilitatea unei ființe umane obișnuite de a deveni înțeleaptă și vrednică este adânc înrădăcinată în patrimoniul confucianist. Această credință consideră ființele umane ca fiind educabile, perfectibile prin efort personal și comun.
Confucius considera Raiul ca fiind o forță pozitivă și personală în univers. El nu a fost, așa cum unii au presupus, un agnostic sau un sceptic.
În afară de principiile sale etice, confucianismul nu prevede ritualuri sau practici specifice. Aceste principii sunt completate de practicile religiei taoiste, budiste sau ale altor religii pe care confucianismul le urmează.
Analectele (Lun-Yu) sunt cele mai venerate scripturi ale tradiției confucianiste. Cel mai probabil, acestea au fost adunate de către a doua generație de discipoli ai lui Confucius. Bazate în principal pe cuvintele lui Confucius, păstrate atât sub formă orală cât și scrisă, acestea surprind spiritul confucianist în același mod în care dialogurile lui Platon întruchipează învățăturile socratice.
Canonul confucianist a atins forma sa actuală în timpul dinastiei Sung sub conducerea lui Chu Hsi și este compus din cele Patru Clasice și cele Cinci Cărți.
