[Susține proiectul CaziNou]
Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am reuşit să ajung la mare de 3 ori, în doar 3 luni. Şi de fiecare dată, în Constanţa. Dacă cineva m-ar fi întrebat la ora 7 dimineaţa, când m-am trezit să plec, dacă motivul călătoriei mele e “business or pleasure”, aş fi ales prima variantă. Pun pariu că şi Alex, colegul pe care aveam să-l cunosc în Gara de Nord, ar fi răspuns la fel (nu de alta, dar el a fost şi mai matinal decât mine). Am mâncat pe fugă, mi-am pus rucsacul în spate (după ce am verificat încă o dată să nu fi uitat aparatul de fotografiat) şi am plecat spre gară. Afară tocmai ce începuse ploaia. Nu ştiam dacă îmi pare bine că plouă în Bucureşti cât timp o să fiu eu plecat sau dacă îmi pare rău că mă ploua în acel moment.
La ora 8 fără 10 minute, când am ajuns eu, Laurenţiu mă aştepta. Lângă el era şi Alex, despre care v-am vorbit. Cum era de aşteptat, trenul a întârziat. Prilej să trag două-trei cadre cu bătrânii de pe peron. Oare studenţii sunt deja la mare sau nu au terminat încă sesiunea?
În tren, haos mai ceva ca pe peron. Dă-i şi caută vagonul nr.5, căci eram în 4. Apoi caută locurile, în timp ce-i ridici pe alţii de pe scaunele în care se aşezaseră confortabil. Într-un final, le-am găsit. Am început să facem predicţii despre cum o să fie vremea în Constanţa, deşi nici nu plecasem din gară. Ne plictiseam. Aşa am aflat că şi Alex e dâmboviţean. Ba mai mult, am aflat că mai avem un lucru în comun: un profesor universitar, care ne-a dat dureri de cap amândurora pe tot parcursul semestrului.
Călătorind cu interregio, în vreo două ore şi jumătate am ajuns la destinaţie. În tot acest timp, Laurenţiu şi Alex şi-au găsit motiv de dispută: dacă ai voie sau nu să bei băuturi alcoolice în tren, acesta fiind spaţiu public. Ei bine, da! Un domn îmbrăcat la cămaşă se tot plimba din oră în oră cu o tavă în mână, pe care avea expuse de la dulciuri, sendvişuri proaspete (sau cel puţin aşa susţinea) până la băuturi alcoolice, şi anume bere. M-a amuzat scena, dar nu la fel de tare precum întâmplarea pe care o să v-o povestesc.
Am ajuns şi în Constanţa unde nici nu am apucat bine să coborâm pe peron, că am fost sufocaţi cu oferte de cazare. Unul dintre ofertanţi, intrigat de tăcerea noastră, a încercat să ni se adreseze într-o engleză proastă, spunând ceva de genul: “I am a hotel”. Am ieşit din gară râzând cu gura pană la urechi. În stradă, am dat de caţiva taximetrişti printre care am făcut slalom, după care ne-am îndreptat spre Cazinou pe jos, ştiind că nu e departe. Doar am fost de 3 ori, nu?! Doar că numele pieţei prin care am trecut, îmi scapă. Ştiu doar că am urcat în turnul unei moschee, în speranţa că vom avea o vedere frumoasă asupra Cazinoului.
Nu s-a întâmplat aşa. Mai mult, am urcat atâtea scari, încât am crezut că mă aflu în Turnul Chindia, din Târgovişte.
Am ajuns şi la Cazinou, motivul scurtei noastre vizite în Constanţa. Am făcut câteva fotografii turiştilor şi clădirii (m-am urcat până şi pe acoperişul de la Acvariu), în timp ce colegii mei căutau oameni cărora să le adreseze câteva întrebări despre situaţia Cazinoului. Mulţi s-au arătat reticenţi, dar au găsit câţiva, printre care şi doi bătrâni, unul dintre ei fost procuror, iar celălalt artist stradal.
Fotografia celui din urmă nu o s-o fac publică, pentru că aşa cum spune şi citatul, nu trebuie să “Faci artă din arta altuia.”
Timpul a trecut destul de repede aici, în soarele arzător (motiv pentru care câţiva muncitori ce se ocupau de reabilitarea falezei trăgeau un pui de somn la umbră), şi am hotărât să plecăm, mulţumiţi că ne-am îndeplinit sarcina. Trecând prin aceeaşi piaţă, am rămas la o bere (chiar două, fiind mult mai bună şi mai ieftină ca la Bucureşti), iar apoi am chemat un taxi să ne ducă la gară. Riscam să pierdem trenul de 4 fără 25.
În sfârșit, să știți că nu scriu întâmplător acest articol, ci pentru a vă atrage atenția cu privire la un aspect mai puțin neplăcut al călătoriei despre care v-am vorbit până acum: starea deplorabilă a Cazinoului din Constanța. Din păcate, clădirea, altădată loc de întâlnire pentru lumea mondenă, stă să pice. Însă călătoria noastră vine, iată, în sprijinul unei campanii de crowdfunding lansată de Calup și numită sugestiv CaziNou. Vă rog, ba chiar nu vă dau nicio altă variantă, să susțineți acest proiect. Intrați aici pentru mai multe detalii: CaziNou.
Piața Ovidiu, așa se numește. Piața Ovidiu. 🙂