Constantin Brâncuşi a sculptat “infinitive lungi”, idei şi esenţe – un artist român pentru eternitate

Constantin Brâncuşi, de la a cărui naştere s-au împlinit luna aceasta 143 de ani (n. 19 februarie 1876 – d. 16 martie 1957), este deopotrivă fundament al spiritualităţii româneşti şi expresie a universalităţii, iar opera sa, după cum sculptorul însuşi mărturisea, este “bucurie pură” oferită oamenilor care nu trebuie decât să privească până vor vedea “spiritul tăinuit în materie”.

Eseistul şi filosoful Petre Tuţea îşi amintea că, în 1933, când l-a întâlnit pe Brâncuşi, curios să afle ce înseamnă pentru artist vocaţia, inspiraţia, căutarea, sensul, imaginea, simbolul, întrebându-l, la un moment dat, care a fost ideea care l-a condus la realizarea operei “Pasărea măiastră”, sculptorul i-a răspuns: “Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit, parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”.

Există în tot ceea ce a creat Constantin Brâncuşi o obsesie a ideii, a esenţelor care se ascund în spatele realului vizibil, ceva care nu poate fi cunoscut decât prin “răsfrângeri” şi “străluciri”, o fascinaţie pentru zbor şi coloană, iar “mâinile sculptorului gândesc şi urmăresc gândurile materialului”. “O sculptură – sublinia Brâncuşi – nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal şi în pământ”, ca o linie continuă, la nesfârşit. Şi cine ar putea să definească mai potrivit mesajul operei brâncuşiene decât autorul însuşi, atât de profund nu numai în expresia artistică modelată în piatră, in lemn, ci şi în orizontul larg al spiritului si al creativităţii sale.

Constantin Brâncuşi a sculptat “infinitive lungi”

Din tot ce s-a scris despre Brâncuşi şi opera sa, (şi s-a scris enorm), poate că cea mai frumoasă şi mai apropiată de esenţa artei brâncuşiene este această afirmaţie a lui Constantin Noica: “Brâncuşi a sculptat infinitive lungi”, din cartea “Cuvânt împreună despre rostirea românească”. Străinii care se miră cum a fost cu putinţă sculptura lui Brâncuşi, spune Noica, ar trebui să înveţe gramatica românească, deoarece ar descoperi acolo ceva lămuritor, care e dincolo de cultura populară, de modernism etc., este ceva din alt “zăcământ al vieţii spiritului”.

În această închinare a lui Noica în fata geniului lui Brâncuşi, filosoful observa cu subtilitate cum Rubens, de exemplu, a pictat adjectivele, Bruegel, substantivele, impresioniştii, adverbe şi locuţiuni adverbiale. Doar Brâncuşi s-a ocupat de “regele formelor gramaticale”: “De la „a se naşte-naştere” şi până la „a se surpa-surpare”, tot ce e creştere, trecere şi petrecere, tot ce e încercare, ispitire şi împlinire, se lasă descris de infinitivele lungi. Sub însufleţirea lor, lucrurile prind viaţă, totul intră în înmugurire şi, ca toiagul lui Moise, care odrăslea, fiinţa lumii se preface în fire, adică într-un infinitiv lung. Brâncuşi a sculptat germinarea, aşa cum a sculptat adormirea, înălţarea şi, peste tot, desăvârşirea, ca o neîncetată mângâiere a formelor, întocmai pietrei spălate de apă. Nu a redat zborul, ci zburatul, zburarea. Sărutul lui nu e un simbol, nici un act simplu, ci e un proces fără de capăt, o sărutare. Pe Domnişoara Pogany a tradus-o într-un infinitiv lung. Nu se poate sfârşi cu nimic, sfârşitul însuşi e „săvârşire” […] Iar cel mai adevărat infinitiv lung e cel care acoperă pământul întreg şi vieţile oamenilor laolaltă, după cum se întinde peste tăcerile cerului: e tăcerea. Dintre tăceri, Brâncuşi a ales-o pe cea adâncă, mai grăitoare decât toate, tăcerea omului şi a sculptat-o. „A tăcea-tăcere”, ce lung infinitiv! Vreo mie şi ceva de ani se făcuse el neauzit în lumea din care avea să se desprindă, cu stâlpi de pridvoare şi cu verbe, Brâncuşi! Dar din tăcerea aceasta, el avea să facă un monument universal”.

Opera lui Constantin Brâncuşi – punct de referinţă pentru arta modernă

A devenit deja un loc comun să se spună despre opera lui Constantin Brâncuşi că a avut un rol major în arta modernă a secolului al XX-lea, prin abstractizarea şi stilizarea duse la extrem, prin felul în care a marcat avangarda începutului de veac şi a deschis drumul suprarealismului în sculptură, al minimalismului şi al constructivismului, direcţii artistice ce au mizat pe folosirea unui număr redus de culori, forme, linii şi structuri, cu scopul de a crea un limbaj artistic universal.

Este perioada în care, de exemplu, în pictură, Picasso, prin tabloul “Domisoarele din Avignon” (1907) este considerat ca fiind iniţiatorul picturii cubiste, geometrizantă şi fără preocupare pentru perspectivă, când Matisse, Andre Derain optează pentru puternice contraste cromatice şi stilizări, când rusul Kandinsky pune pe pânză prima acuarelă abstractă etc.

Dintr-o astfel de perspectivă, a relaţiei cu avangarda europeană, este interesantă o subliniere a sculptorului insuşi, foarte categorică, şi exprimând, de fapt, ideea că Brâncuşi era conştient de valoarea operei sale, care nu ţinea neapărat de o tendinţă a epocii, ci de genialitatea sa, de un modernism asumat, punct de convergenţă al rafinamentului dobândit prin munca perpetuă şi al simplităţii moştenite din arta populară românească: “Sunt imbecili cei care îmi definesc opera – spunea fără echivoc sculptorul – ca fiind abstractă, ceea ce ei califică drept abstract este un realism veritabil, deoarece realitatea nu înseamnă aparenţă , ci idee şi esenţă a lucrurilor”.

“Muza adormită”, “Domnişoara Pogany”, o parte din ciclul “Păsări Măiestre”, “Pasărea în văzduh”, Ciclul “Ovoidului”, “Supliciu”, “Cap de copil”, “Orgoliu”, “Prinţesa X”, “Cariatidele” (I şi II) sunt doar câteva dintre cele mai importante lucrări realizate şi expuse de Brâncuşi la Paris şi în Bucureşti, până în 1940. În 1914, deschide prima expoziţie în SUA, în New York, bucurându-se de un succes enorm. La acestea se adăuga, desigur, excepţionalul ansamblu arhitectural de la Târgu Jiu, realizat între 1937 – 1938 – “Coloana infinitului”, “Masa tăcerii”, “Poarta sărutului” şi nenumărate alte lucrări cunoscute astăzi în toată lumea.

Constantin Brâncuşi – un destin de excepţie

“În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…”, mărturisea Brâncuşi. Viaţa sa a fost o luptă continuă cu ceilalţi şi, mai ales, cu sine, convins fiind că “Proporţia interioară este ultimul adevăr inerent, în absolut toate lucrurile”. De la anii în Hobiţa copilăriei, învăţând să sculpteze în lemn obiecte tradiţionale, de la meşterii populari, efectuând tot felul de munci nepotrivite pentru un copil, absolvind apoi Scoala de Arte Frumoase din Bucureşti, ajungând la Viena, la 20 de ani, unde ciopleşte în lemn, ca să-şi asigure existenţa, la Munchen, Budapesta şi apoi la Paris, Brâncuşi a dovedit o forţă interioară excepţională, nerenunţând la visul său şi la clocotul interior al marii arte.

Îl cunoaşte pe celebrul sculptor şi pictor francez Auguste Rodin, în atelierul căruia şi lucrează o vreme, dar curând se va desprinde de orice condiţionare, orgolios şi convins că “Nimic nu creşte la umbra marilor copaci”. Nenumăraţi alţi creatori l-au apreciat, admirat, susţinut, printre ei aflându-se Matisse, Modigliani, Duchamp, poetul Guillaume Apollinaire etc.

Începând cu 1914, expune frecvent la Paris, New York, Boston, Chicago, lucrările sale stârnind entuziasmul publicului. Paradoxal, de lucrările expuse de Brâncuşi, în 1926, la Galeria Brummer, din New York, se leagă şi un proces celebru, generat de faptul că vameşii, considerând că lucrarea “Pasăre în spaţiu” nu este o operă artistică, au încadrat-o la “ustensile”, fiind necesară plata unei taxe de vamă pentru recuperarea lucrării. Revoltat, sculptorul a apelat la instanţa judecătorească şi, după un proces care a durat aproape un an, cu multe controverse provocate chiar de pretinşi experţi în opere de artă, verdictul a fost în favoarea artei lui Brâncuşi, consemnându-se de către instanţa respectivă că: “Obiectul luat în discuţie este simetric şi frumos, în formele sale, şi, chiar dacă pot exista unele dificultăţi în asocierea cu o pasăre, nu este mai puţin plăcut de privit şi de apreciat din punct de vedere artistic”.

Din august 2018, până în 19 februarie 2019, marcându-se astfel şi cei 143 de ani de la naşterea artistului, şi după mai bine de 100 de ani de când Brâncuşi stârnea vâlvă şi controverse în Statele Unite ale Americii, la Muzeul de Artă Modernă MoMa, din New York, s-a deschis o expoziţie dedicată sculptorului, în care sunt prezentate şi 11 lucrări inedite, fotografii, desene, înregistrări şi filme în care artistul poate fi văzut lucrând în atelier, acestea din urmă fiind realizate de Man Ray, prieten cu Brâncuşi.

Nu au lipsit din viaţa lui Brâncuşi iubirile pasionale – Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi uriaşe, care-i va cumpăra “Pasărea în văzduh”, pentru 4000 de dolari, la momentul în care aceasta, în 1940, se întoarce în America, din pricina războiului, prinţesa Maria Bonaparte, model pentru atât de controversata sculptură “Prinţesa X”, marea pianistă Cella Delavrancea, Maria Tanase.

Când Constantin Brâncuşi, cel care mărturisea că moare cu inima neîmpăcată pentru că nu se poate întoarce în ţara sa, a făcut statului român oferta de a-i lăsa drept moştenire atelierul din Paris şi 200 de lucrări, Academia Română , prin reprezentanţi de seamă ai culturii româneşti de la vremea aceea, a refuzat, motivând, probabil pentru a nu deranja autorităţile timpului (era în anul 1951), că genialul artist, o valoare indiscutabilă a culturii universale, era “reprezentantul burgheziei decadente”.

Pe de altă parte, Jean Cassou, critic şi scriitor francez, artişti de renume din toate părţile lumii, exegeţi ai operei sale îl recunoşteau pe Constantin Brâncuşi ca pe “unul dintre cei mai mari creatori din toate timpurile”.

La momentul actual, Atelierul lui Brâncuşi, din Paris, este muzeu, putând fi văzute aici replici ale diverselor lucrări, instrumente de lucru, obiecte care i-au aparţinut sculptorului, toate aranjate cu grijă, aşa cum Brâncuşi a cerut statului francez, ca totul să fie păstrat întocmai.

Constantin Brâncuşi, cel care a făcut mare parte a drumului spre Paris pe jos, pentru că un consiliu din România nu i-a mai dat banii cuveniţi pentru bustul generalului medic Carol Davila (amplasat în curtea Spitalului Militar din Bucureşti), considerând că “epoleţii generalului nu erau poziţionaţi cum trebuie”, este un artist al lumii, pentru eternitate.

Despre împrejurările menţionate anterior, aşa cum precizează V.G. Paleolog, în cartea “Tinereţea lui Brâncuşi”, sculptorul însuşi mărturisea că ar fi putut face modificările pe care le cereau cei nemulţumiţi de sculptura lui, dar “a făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar … si dus a fost, pomenind de mama lor “. “Ceva se născuse în mine – mărturiseşte sculptorul – si simţeam cum creşte, an de an şi de câţiva în rând, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda”. Un geniu răzvrătit, conştient de valoarea lui, care a sculptat “infinitive lungi”, idei şi esenţe, “nu păsări, ci zboruri”.