Cosmosul geocentric – Pamantul este centru Universului

Respins de stiinta moderna, cosmosul geocentric (in limba greaca “ge” inseamna “pamant”), conform caruia Pamantul era centrul universului, a dominat stiinta antica si medievala. Astronomilor timpurii li s-a parut evident ca universul se misca in jurul unui Pamant stabil si neclintit. Soarele, Luna, planetele si stelele puteau fi vazute cum se misca in jurul Pamantului, de-a lungul unor cai circulare, zi de zi. Parea ceva rezonabil ca Pamantul sa fie considerat static, intrucat nimic nu parea sa-l faca sa se miste. In plus, faptul ca obiectele cadeau spre Pamant a fost perceput ca sprijin al teoriei geocentrice. In cele din urma, cosmosul geocentric era in conformitate cu viziunea teocentrica asupra lumii (centrata pe Dumnezeu), care era dominanta in Evul Mediu, cand stiinta era un subdomeniu al teologiei.

Problemele ridicate de modelul geocentric

Modelul geocentric creat de astronomii greci a presupus ca toate corpurile ceresti care se miscau in jurul Pamantului urmau cai circulare. Aceasta nu a fost o presupunere aleatorie – matematicienii si filozofii greci considerau ca cercul era figura geometrica perfecta si, prin urmare, singura potrivita pentru miscarile ceresti. Cu toate acestea, dupa cum au observat astronomii, modelele miscarilor ceresti nu erau constante. Luna rasarea cu o ora mai tarziu, de la o zi la alta, iar calea sa pe cer se schimba de la luna la luna. De asemenea, calea soarelui se schimba si ea cu timpul, ba chiar si configuratia constelatiilor se schimba de la un anotimp la altul.

Aceste schimbari puteau fi explicate prin ratele variabile la care corpurile ceresti se roteau in jurul Pamantului. Insa, planetele se comportau in moduri care erau dificil de explicat. Uneori, aceste corpuri afisau o miscare retrograda – pareau a se opri si a se misca apoi in directie inversa, atunci cand erau privite pe fundalul constelatiilor indepartate sau al stelelor fixe. Pentru a explica miscarea planetelor, astronomii greci, ale caror eforturi au culminat cu munca lui Claudius Ptolemeu, au elaborat modele complicate, in care planetele se deplasau in cercuri care erau suprapuse pe orbite circulare in jurul Pamantului. Aceste modele geocentrice au putut explica, de exemplu, de ce Mercur si Venus nu se misca niciodata cu mai mult de 28 de grade, respectiv 47 de grade de la soare.

Pe masura ce astronomii si-au imbunatatit metodele de observare si masurare, modelele cosmosului geocentric au devenit tot mai complicate, cu adaosuri constante de epicicluri. Desi aceste modele reuseau sa explice miscarea retrograda, ele l-au facut pe regele Castiliei, Alfonso al-X-lea, sa remarce faptul ca, daca Dumnezeu i-ar fi cerut sfatul cu privire la crearea universului, acesta i-ar fi recomandat un design mai simplu. Cu toate acestea, cosmosul geocentric a ramas popular, deoarece functiona.

Aparitia modelului heliocentric

Respingerea stiintifica a geocentrismului este asociata cu activitatea astronomului polonez Nicolaus Copernic. In anul 1514, in lucrarea numita “Commentariolus”, Copernic a sugerat un inlocuitor al sistemului geocentric. Potrivit lui Copernic, care si-a dezvoltat ideile pe larg in “Despre revolutia sferelor ceresti”, un cosmos heliocentric ar putea explica miscarea corpurilor ceresti intr-un mod mai simplu decat o facea modelul geocentric. In modelul lui Copernic, Pamantul orbiteaza in jurul soarelui alaturi de celelalte planete. Un asemenea model poate explica miscarea retrograda, fara a recurge la epicicluri si, de asemenea, poate explica de ce Mercur si Venus nu se abat la mai mult de 28 si 47 de grade de soare.

Totusi, munca lui Copernic nu a reprezentat disparitia geocentrismului. Astronomul danez Tycho Brahe a propus un model care a incercat sa serveasca drept compromis intre cosmosul geocentric si cel heliocentric. Observarea atenta a unei comete l-a condus pe acesta la concluzia ca orbita unei comete nu putea fi circulara, insa, in ciuda acestui fapt, Brahe nu a putut sa renunte la sistemul geocentric. In schimb, acesta a propus un model care pastra structura geometrica veche, dar sugera ca toate planetele in afara de a noastra se invarteau in jurul soarelui. Insa, in conformitate cu modelul geocentric, soarele si restul planetelor continuau sa se miste in jurul Pamantului.

Inceputul sfarsitului pentru teoria geocentrica

Dupa ce Galileo a construit un telescop si l-a folosit pentru a privi cerul, dovezile care sustineau cosmosul heliocentric au inceput sa se acumuleze. Prin intermediul acestui telescop, Galileo a vazut ca Venus si Mercur trec prin faze asemanatoare cu cele ale Lunii. Modelul geocentric nu putea explica pe deplin aceste schimbari in aspectul planetelor interioare (planetele dintre soare si Pamant). In plus, observatiile lui Galileo cu privire la satelitii lui Jupiter au aratat ca obiectele ceresti se misca si in jurul altor centre decat Pamantul.

In aceeasi perioada in care Galileo incepuse observarea cerului cu ajutorul telescopului, astronomul Johannes Kepler a folosit masuratorile precise ale lui Brahe pentru a determina caile exacte ale planetelor. Kepler a putut demonstra ca planetele nu se misca de-a lungul unor cai circulare, ci mai degraba fiecare planeta urmeaza o cale eliptica, soarele fiind unul din focarele elipsei. Faptul ca orbitele planetelor in jurul soarelui erau elipse a devenit cunoscut drept prima lege a lui Kepler. Pana ce Newton a stabilit legile miscarii (legi care sunt valide atat pentru obiectele ceresti, cat si pentru cele pamantesti), nu exista nicio indoiala ca modul in care functiona sistemul solar invalida in mod clar modelul geocentric.