Am văzut multe colțuri ale Greciei, dar pot să spun că locul care m-a impresionat cel mai mult a fost complexul de mănăstiri Meteora. Reprezintă o destinație turistică ieșită din comun, unde ingeniozitatea omului se împletește de minune cu măreția și misterul capodoperelor aparținând naturii.
Nu mai vorbesc despre întregul complex, pentru că s-a vorbit deja suficient de mult. Am să tratez doar una dintre mănăstiri, care m-a impresionat în mod special: mănăstirea Sfintei Treimi sau Agia Triada.
De ea se scrie cel mai puțin. Se numără printre cele mai vechi dintre mănăstirile de la Meteora și calea de acces spre ea este una dintre cele mai dificile. Cocoțată în vârful unui colos de piatră, cu o panoramă copleșitoare a orașului Kalambaka, mănăstirea Sfânta Treime își supune vizitatorii unui test fizic, înainte de orice: ajunge s-o vadă numai cine învinge căldura, altitudinea, răul de înălțime și un culoar lung și îngust, săpat în stâncă, la capătul căruia se află… câteva sute de trepte. (Bine, sunt doar vreo 150, dar când te apuci să le urci, ai senzația că sunt mult mai multe). Recunosc, în mai multe rânduri am vrut să abandonez drumul.
Şi totuși, după cum mi-a fost atrasă atenția, poteca sculptată în piatră și cele câteva „sute” de pietre reprezintă o binecuvântare. Până de curând, cam cu mai puțin de o sută de ani în urmă, accesul se făcea cu ajutorul unui lift din sfori împletite. Într-una din sălile de la intrarea în mănăstirea Sfânta Treime există o trapă menită să dea oricui fiori. Pe acolo, călugării coborau din mănăstire și, ulterior, urcau cu ajutorul unui cablu, stând împietriți de groază într-un soi de sac din sfori împletite. Un astfel de drum dura cam jumătate de ceas și nu se termina întotdeauna cu bine. Se întâmpla să mai și bată vântul și atunci bietul călugăr era izbit de stânca muntelui și murea la înălțime, cu numele Domnului pe buze.
Străbătând culoarul de piatră, priveliștea asupra muntelui și a înălțimii la care te afli pare desprinsă dintr-un film SF. Niciuna dintre mănăstirile de la Meteora nu mi-a mai lăsat această impresie la o asemenea intensitate.
În mod ciudat, în timp ce urcam de-a lungul culoarului spre mănăstirea Sfânta Treime, admirând peisajul, am descoperit o formațiune stâncoasă uluitoare: sfinxul! Nu am nicio explicație pentru ceea ce am văzut – o căpățână uriașă din piatră, aproape identică cu Sfinxul românesc din munții Bucegi.
Epuizată, am ajuns în mănăstire. Părea părăsită. Extrem de curată și ordonată. Există chiar la intrare un panou care te roagă să nu pătrunzi în lumea Agiei Triada decât într-un anume cod vestimentar – bărbații în pantaloni lungi și femeile în fuste lungi. A trebuit să împrumutăm două pânze lungi și îndelung folosite.
Primele încăperi sunt foarte mari, spațioase și inundate de lumina soarelui. Noul și vechiul se amestecă într-o atmosferă evlavioasă. Se aflau acolo câteva bănci proaspăt lustruite ce aminteau de secolul nostru, însă vasele de lut imense și tăcute erau de sute de ani așezate acolo și cine știe la câte războaie ale sufletului au luat parte ca martori necuvântători.
Pe zidurile încăperilor se puteau admira, așezate parcă în nișe de piatră, icoane sublime, ale Fecioarei cu Pruncul și ale lui Iisus Hristos. Picturile exprimau bucuria mântuirii, fiind realizate în culori intense, vibrante și vesele. Transmiteau o stare de bine, de nădejde și optimism.
Mănăstirea Sfânta Treime este mănăstire de călugări și totuși nu îmi amintesc să fi văzut vreunul pe acolo. Mănăstirea pare pustie, locuită numai de Duhul Sfânt, căci se resimte în aer o prezență misterioasă, invizibilă, dar puternică.
Am aflat că ar exista, în prezent, un singur călugăr care locuiește în mănăstirea Sfânta Treime, ceea ce mi se pare totuși puțin probabil întrucât mănăstirea dispune nu doar de două biserici, ci și de o curte generoasă plus puțin teren de plantat legume. Când am vizitat mănăstirea, toate aceste locuri se aflau într-o desăvârșită ordine, curățenie și erau întreținute cu cea mai mare grijă. Imposibil ca toată ordinea să fi fost munca unui singur călugăr. Sau… mai știi ce poate face credința dintr-un om?
Nu am vizitat biserica centrală, întrucât era închisă la ora la care am ajuns acolo. În schimb, am cercetat împrejurimile, ne-am plimbat prin curte, am urcat unele trepte și am ajuns în cel mai înalt punct al stâncii. Și, acolo sus, am înțeles ce înseamnă credința. O cruce mare și albă străjuia vârful și binecuvânta parcă toate împrejurimile, în special orașul Kalambaka, aflat la poalele stâncii de 10.000 de metri înălțime.
Tot acolo se aflau și cele trei clopote ale mănăstirii Sfânta Treime și nu pot decât să îmi imaginez felul în care zgomotul lor se propaga în jos, către orașul credincios. Priveliștea este cu adevărat uluitoare. Nu ai cum să nu te simți măcar și un milimetru mai aproape de Dumnezeu.
Mănăstirea Sfânta Treime este una dintre cele mai vechi construite pe stâncile cunoscute sub numele de Meteora. Se consideră că ar fi fost cea de-a treia construcție, realizată prin secolul al XIV-lea, în urma eforturilor unui pustnic pe nume Dometios, însă mărturiile sunt foarte puține și incerte.
Este cert că numai ridicarea materialelor de construcție până în vârful stâncii s-a petrecut de-a lungul a 70 de ani, mijlocul de transport fiind cel cu sfoara. Înălțarea principalei biserici ar fi durat mai puțin de 20 de ani.
Pare ciudat ca o mănăstire, aflată într-un total pustiu la înălțime și pe o stâncă cu acces aproape imposibil, să fie jefuită, nu? Și chiar în mai multe rânduri. Mănăstirea Sfânta Treime a adăpostit, de-a lungul timpului, adevărate comori formate din icoane și manuscrise extrem de rare. Au fost însă furate, unele cu vreo două sute de ani în urmă, altele cu ceva mai puțin timp în urmă. Până și catapeteasma bisericii a fost la un moment dat furată, prin secolul al XVII-lea!
În prezent, cele mai de preț posesiuni ale mănăstirii Sfânta Treime – manuscrise și documente foarte vechi – au fost mutate într-una din celelalte mănăstiri ale Meteorei. Totuși, Sfânta Treime dispune de un muzeu privat, aflat în apropierea bisericii.
Să ajungi acolo sus este o provocare. Dar pe cât de chinuit este trupul de-a lungul acestei provocări, pe atât de răsplătit e sufletul, acolo sus!
