Crucea Roșie a jucat un rol important în cel de-al Doilea Război Mondial prin ajutorul acordat prizonierilor de război. Crucea Roșie lucra în limitele impuse de război și putea să acționeze doar dacă părțile aflate în conflict îi permiteau.
În timpul Primului Război Mondial, națiunile beligerante din Europa de Vest au permis Crucii Roșii să-și desfășoare lucrările pentru spijinirea prizonierilor de război. Lucrurile nu au stat la fel și în Pacific sau în Europa de Est. În lagărul Changi condus de către japonezi în Singapore un prizonier de război primea doar o fracțiune din pachetele alimentare trimise de Crucea Roșie în cei 3 ani și jumătate în care a fost deschis. De asemenea, li se permitea doar o singură scrisoare pe an. Crucea Roșie era legată de Convențiile de la Geneva cu privire la modalitatea în care persoanele capturate puteau fi tratate, dar Japonia nu semnase până în acel moment.
Prima astfel de convenție implica bolnavii și răniții. În acest sens, Crucea Roșie deschisese spitale auxiliare acolo unde le era permis pe care le dotase cu personal propriu. Ei erau neutri și tratau pe oricine. Era o așteptare la nivel internațional ca personalul Crucii Roșii să fie tratat în mod corespunzător şi ca spitalele lor să nu fie considerate ținte. Ei au mai construit și case de convalescență pentru cei care aveau nevoie de îngrijire pe termen lung.
Cealaltă convenție ce exista la momentul respectiv implica prizonierul de război și tratamentul acestuia. În 1934, Crucea Roșie Internațională a încercat să facă toate națiunile să fie de acord cu acordarea de protecție legală tuturor civililor din zonele unde izbucnise războiul.
Puterile internaționale au convenit să amâne acordul până în 1940. Prin urmare, atunci când Al Doilea Război Mondial a început, mulți civili nu au avut nici o protecție legală. Crucea Roșie nu a încetat să încerce să-i acceseze pe cei arestați, deportați sau trimiși în lagăre de muncă forțată, dar cu foarte puțin succes.
Articolul 79 din Convenție permitea Crucii Roșii să transmită informații despre prizonierii de război. Aceste mesaje erau restricționate la 25 de cuvinte și trebuiau să fie doar noutăți pentru familie. Toate mesajele erau trimise la sediul Crucii Roșii Internaționale de la Geneva, de unde erau trimise mai departe către destinațiile lor. Până în 1945, aproximativ 24 de astfel de mesaje fuseseră trimise. Organizaţia mai avea și competența de a colecta toate informațiile posibile despre prizonierul de război, precum locul lui și starea de sănătate.
Impactul devastator al Blitzkrieg a fost observat pentru prima dată în atacul asupra Poloniei de pe 1 septembrie 1939. Doar în luna septembrie, soldații germani capturaseră undeva la 500.000 de soldați polonezi, iar strângerea de informații despre acești prizonieri de război a căzut pe umerii organizaţiei. Până în primăvara lui 1940, alți zeci de mii de soldați britanici, francezi și olandezi fuseseră luați prizonieri de către germani. Adăugând la aceste numere și familiile despărțite ca urmare a atacurilor germane, activitatea Crucii Roșii părea că nu are să se termine.
Un test major pentru organizație a venit atunci când Grecia a fost ocupată în aprilie 1941. Înainte de începerea războiului, Grecia importa o treime din totalul necesarului de alimente. Acum fiind o națiune ocupată, fusese ruptă de toți furnizorii săi. Ce culturi existaseră în țară fuseseră distruse fie în urma războiului, fie ca urmare a condițiilor meteorologice nefavorabile. Așa se face că întreaga țară era în pragul foametei. Se crede că aproximativ 500 de copii mureau de foame în fiecare zi.
Crucea Roșie a primit acordul națiunilor care ocupau Grecia să aprovizioneze cu alimente și în mai puțin de un an, primele 1000 de tone de cereale fuseseră debarcate. Germania a pus la dispoziția Crucii Roșii cargouri suedeze ce fuseseră reținute în porturile ocupate iar Anglia a asigurat trecerea lor fără probleme prin Marea Mediterană.
De asemenea, Crucea Roșie făcea vizite săptămânale prizonierilor de război. Aceste vizite erau realizate în mod obișnuit de către personalul medical care verifica starea de sănătate și locurile în care trebuiau să locuiască. Ei mai verificau și calitatea alimentelor.
Crucea Roșie putea să funcționeze doar în țările în care îi era permis. URSS-ul nu semnase Convenția de la Geneva, așa că mulți prizonieri ruși de război nu au primit vizite ale Crucii Roșii. Chiar dacă organizația își oferise serviciile tuturor țărilor beligerante, Germania a ținut să remarce că URSS-ul nu semnase convenția și astfel prizonierii ruși nu aveau nici un drept la sprijinul Crucii Roșii. Prin urmare, aceștia nu au primit nimic și au fost ținuți în condiții îngrozitoare.
În Germania, Crucea Roșie a vizitat toate națiunile ce fuseseră capturate de germani, în afară de ruși. Prima dată când a avut acces la aceștia a fost în ultimele săptămâni, înainte ca Germania nazistă să cadă. Aceștia au putut să aibă un oarecare acces și în lagărele de concentrare. Până la sfârșitul războiului, Crucea Roșie avea peste 105.000 de nume ale persoanelor închise acolo și a putut chiar să le trimită și rații.
În Extremul Orient, organizația a avut foarte puțin succes. Chiar dacă semnase convenția, Japonia nu o ratificase și astfel nu era obligată să o respecte. Așa se face că a făcut tot posibilul pentru a împiedica munca organizației.
Cu toate acestea, munca organizației a avut un impact foarte mare asupra vieților celor capturați, dar și a familiilor acestora, permițându-le păstrarea unei oarecare legături.
