Asfaltul natural este cunoscut de acum 5000 de ani, in Orientul Mijlociu, fiind un amestec de calcar, nisip si bitum natural (o roca brun-roscata). Prin fenomenul de compresiune, din straturile superioare ale scoartei terestre, calcarul s-a impregnat cu bitum (in general, in proportie de 10-12%), dand nastere acestui material de constructie. In prezent, asfaltul se exploateaza sub forma de pudra, incorporata, ulterior, in diverse formule. Cuvantul “asfalt” isi are originea in termenul akkadian “asphaltu”(akkadiana este cea mai veche limba semitica, vorbita de triburile de pastori nomazi, care s-au asezat in regiunea Mesopotamiei).

Cuvantul a fost preluat si de greci, in forma adjectivala  – “asfales” – insemnand “durabil”. La vremea respectiva, asfaltul, pentru ca era un material rezistent, era folosit, de mesopotamieni, egipteni, fenicieni, la consolidarea si izolarea templelor, a mormintelor, a corabiilor, ca mod de preveni eroziunea solurilor, prin tapetarea, de exemplu, a malurilor Nilului. In Babilon, a fost folosit pentru amenajarea Gradinilor suspendate ale Semiramidei. In Biblie, se povesteste ca Noe a folosit asfalt pentru a etansa corabia care sa reziste Potopului. In Antichitate, se extragea asfalt de la Marea Moarta si din Egipt.

Mina de Asfalt din Val-de-Travers, Elvetia, Foto: szwajcarskie-blabliblu.blog.pl
Mina de Asfalt din Val-de-Travers, Elvetia, Foto: szwajcarskie-blabliblu.blog.pl

Utilizarea asfaltului pentru amenajarea trotuarelor si a drumurilor a inceput tarziu, in secolul al XIX-lea, in orase precum Paris si Londra (in 1820) si s-a raspandit odata cu dezvoltarea industriei de automobile, deoarece reducea considerabil uzura cauciucurilor si, in acelasi timp, se pastra atmosfera curata, cu mai putin praf.

Citește și:  Parfumul - o istorie de peste 4000 de ani

Etansietatea (proprietatea de a impiedica trecerea unui material solid, lichid sau gazos) este asigurata, in constructii de drumuri, poduri, terasamente, cladiri, printr-un strat de 8-10 milimetri de asfalt pur (pudra) si de bitum, numit “sapa”. Amestecul se incalzeste, la 160-180 grade Celsius, se omogenizeaza si se toarna fierbinte. Cand se raceste, stratul respectiv este dur, total ermetic la apa si aer. Asfaltul “porfir” este total diferit de asfaltul de etansietate, porfirul fiind o roca vulcanica, roscata, foarte dura, inglobata in feldspat (silicati).

Asfalt
Asfalt

In Elvetia, la Val-de-Travers, o curiozitate care atrage nenumarati turisti este reprezentata de Minele de asfalt (azi, muzeu), infiintate de un medic grec, Eirini Eyrinis, in secolul al XVIII-lea. In secolul al XIX-lea, acestea au trecut in proprietatea englezilor, de la “Neuchatel Asphalte Company Limited” si au functionat pana in 1986. Unul dintre proprietari a fost Philippe Suchard, un cofetar elvetian, care, pe langa lansarea pe piata a ciocolatei “Suchard” si a bomboanelor “Sugus”, a fost si capitan de vas si antreprenor la exploatarea de asfalt, unde multi muncitori erau veniti din Italia, in cautarea unui trai mai bun, asa cum se poate vedea din fotografiile si documentele expuse in acest muzeu natural. Multe dintre galerii (labirintice) au lungimi care ating si 100 de kilometri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.