După ce ani la rând am cutreierat Grecia în lung și în lat, insula Corfu m-a convins: la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, pe bună dreptate, România a fost predată Rusiei, la schimb cu Grecia. Păi cum ar fi putut fi puse în brațele rușilor asemenea bogății culturale, lăcașuri religioase de-o emoționantă frumusețe și pioșenie sau vechi, aproape antice, vestigii arhitecturale? Ar fi fost o crimă…
Despre Castelul Îngerilor, sau Angelokastro, auzisem că nu a fost niciodată cucerit, deși istoria lui a început undeva în secolul al XII-lea. Cum e posibil? Chiar nimeni nu l-a putut cuceri, atâtea sute de ani? Eu o voi face!
Mi-am încărcat bateriile tocmai la Achillion, palatul agoniei împărătesei Sisi, gândind că frumusețea acelui loc și felul cum a învins el trecerea timpului îmi vor servi ca inspirație. În fustă, bluză și sandale cu toc am parcat mașina la baza Castelului Îngerilor, din Paleokastritsa. Pe partea dreapta, există o terasă superbă, cochetă și totuși simplă, a cărei măreție ține, de fapt, de contrastul năucitor între apa albastră și stâncile galbene, pe alocuri roșiatice ale țărmului. Castelul Îngerilor a fost construit tocmai pe cel mai înalt vârf al insulei Corfu, dar ce știe o blondă? N-are scrupule!
Lipa, lipa… Pe tocurile mele drăgălașe mi-am luat la spinare sacoșa de turistă și țop în stânga, spre treptele ce duceau spre marele Angelokastro. N-am urcat decât vreo trei trepte și m-am oprit, săgetată de instinctul de conservare. Fuguța m-am întors la mașină și am scotocit în portbagaj. Am schimbat sandalele cu toc cu o pereche de balerini de plastic. Yuhuuu, deja am simțit cum devin și mai puternică.
Sunt vreo 2000 de trepte până sus și o căldură atât de dramatică, încât nu e nevoie de soldați să apere castrul. Îl apără soarele. Castelul Îngerilor sau Angelokastro se află pe partea de nord-vest a insulei Corfu și oferă o priveliște uluitor de complexă asupra Mării Adriatice. Nimic nu mișcă pe mare fără să fie văzut încă de la baza castelului.
Castelul Îngerilor este una dintre cele mai importante fortificații ale insulei, dar, spre marea mea bucurie, nu i se cunosc cu adevărat originile. Na, că nu doar noi, românii, ne-am pierdut istoria și strămoșii undeva, în urmă… și grecii au pățit-o!
Prima atestare a Castelului Îngerilor vine din secolul al XII-lea. Este, îndoielnic, atribuit dinastiei Anghelos, de unde și numele de Angelokastro, deși unele săpături arheologice au dat peste două lespezi creștine care vorbesc de existența acestui Castel al Îngerilor fortificat încă din secolul al VII-lea. Există și unele păreri ce susțin că fortificația a fost folosită încă dinainte de secolul al XII-lea, de către împărații dinastiei Comnen, care ar fi transformat acest loc strategic în punct de referință al graniței de vest a imperiului Bizantin.
Prea multe necunoscute… Ce e sigur e că îți trebuie forță și rezistență să pornești spre cetate. Foarte multe trepte, nu știu câte, dispuse în zig zag și destul de abrupte. Pe atunci, oamenii cred că erau uriași, treptele sunt foarte înalte, trebuie să te proptești și să-ți iei avânt pentru a le urca, rând pe rând. Am transpirat, am transpirat…
Priveliștea amețitoare asupra Mării Adriatice și a țărmului e un pretext numai bun să te tot oprești. După un efort inuman pentru zilele noastre, adică vreo 40 de minute de urcat trepte, am cucerit Angelokastro! Ah, nu! Abia atunci am ajuns la intrare…
Soare, căldură, vreo 40 de grade Celsius, nici strop de umbră. Pe la mijlocul secolului al XIII-lea, insula Corfu a intrat în stăpânirea angevinilor. La fel și Angelokastro. L-au căpătat… fără arme. Un secol mai târziu, venețienii s-au făcut stăpâni pe insulă și, evident, și pe Castelul Îngerilor. L-au folosit ca fortăreață invincibilă timp de aproape 500 de ani. Între timp, în Angelokastro și-au găsit refugiul și scăparea, și localnicii, fugiți din calea otomanilor. Niciun sultan n-a fost în stare să cucerească Castelul Îngerilor. Dar geanta mea, da!
După ce intri pe poarta de fier, te așteaptă alte trepte, la fel de înalte și nesuferite. Nici acolo nu e urmă de umbră. Soarele e și mai dogoritor. Priveliștea e și mai amețitoare. Dintr-un anumit colț, privind în jos, peisajul seamănă cu Transfăgărășeanul nostru.
Zidurile cetății încă stau în picioare. Peste ele au crescut pământ, flori, plante, dar nu au fost cucerite. Totul e mai minunat acum, la sute de ani distanță… Piatra pusă de om și natura cu mușchii ei pământii s-au întâlnit și îmbrățișat. Aproape nu mai poți face diferența între vegetație și zidurile cetății.
Pe partea stângă, dacă apuci să mai urci câteva trepte, dai de o surpriză: o bisericuță ascunsă într-o peșteră, undeva sub pământ. Până la ea se coboară – ce încântare! și cu cât cobori, cu atât te acoperă umbra și răcoarea.
La intrarea în peșteră, poți vedea o veche și înspăimântătoare temniță. În loc de fereastră, stau câteva zăbrele înfipte în piatra stâncii.
Mai jos, la capătul treptelor, întuneric. Înăuntru, o biserică. Cu naos zidit în piatră și în spate… Sfântul Altar. În ambele încăperi, pe pereți, au fost agățate icoane creștine, cu Iisus Hristos, Fecioara Maria și unii sfinți. Întunericul este de nepătruns în altar. Abia cu lanterna telefonului am zărit icoanele. Aceasta este biserica Arhanghelului Mihail, construită la începuturile creștinismului, sub forma unei bisericuțe cu trei abside.
Afară dai iarăși de soare. Agonie! Mai sunt trepte de urcat, mai e ceva de văzut… Morminte! Sunt dispuse pe platoul din vârful cetății, în chiar cel mai înalt vârf al insulei Corfu și au forma trupurilor umane.
Sunt scunde, par destinate a primi corpuri de copii. Grecii nu au reușit să determine cine le-a săpat, în ce scop și cu câte secole în urmă. Dar par arse de soare și înlemnite într-o poziție ce nu mai seamănă durere, ci doar curiozitate. Par altare pentru arderile de tot…
Până aici am ajuns. Geanta mea țopăie de una singură, e mai vioaie ca mine. Nu apuc decât să-i fac poze.
În rest, mă târăsc. Căldura e atât de mare și nemiloasă, încât pe unele porțiuni nu mă mai țin pe picioare. Cobor pe fund. Am cucerit Castelul Îngerilor, am ajuns până sus, am făcut și poze și acum…? Cum ajung eu jos?
Nu știu cât a durat tot drumul de întoarcere. Probabil vreun ceas. Coborârea s-a dovedit la fel de grea ca și urcarea. Am amețit, cred că am și leșinat un pic, undeva pe drum. Am transpirat cum nu am transpirat niciodată.
La un moment dat, am văzut parcarea de jos, de la poalele castrului, dar mai aveam de coborât vreo 20 de trepte. Am simțit că mor, că mă lichefiez toată și mă scurg pe pământul ars de soare, pe piatra ce s-a lăsat călcată de balerinii mei. O, Doamne! Am cucerit Castelul Îngerilor… Am cucerit Angelokastro… sau el m-a cucerit pe mine?
