DDT-ul – un pesticid controversat

DDT-ul (Diclor-Difenil-Tricloretanul) este unul dintre cele mai controversate pesticide din epoca moderna. A fost sintetizat pentru prima data de chimistul austriac Othmar Zeidler, in 1874, dar Paul Hermann Muller, chimist elvetian, este cel care primeste, in 1948, Premiul Nobel pentru ca a descoperit eficacitatea DDT-ului in combaterea artropodelor (capuse, paianjeni, insecte daunatoare omului sau culturilor agricole). Incepand cu anii 1940, DDT-ul a jucat un rol important in lupta contra tantarului anofel, transmitator al malariei (paludism) si contra soarecilor, paduchilor, puricilor, purtatori ai agentului patogen Rickettsia, raspunzator de aparitia tifosului exantematic . In 1944, functionau, in Statele Unite ale Americii,  40 de companii furnizoare de DDT, care au contribuit la salvarea a peste un milion de oameni, afectati de o epidemie de tifos, fiind tratati cu o pudra – Neocid – care continea DDT si pe care americanii o experimentasera pe prizonierii de razboi din Africa de Nord. Programul Organizatiei Internationale a Sanatatii (OMS), din 1955, de eradicare a paludismului, in paralel cu intensificarea masurilor de igiena si cu cresterea nivelului de trai, a apelat, in mare masura, la DDT.

In 1962, intr-o carte intitulata “Primaveri tacute” (“Silent Spring”), Rachel Louise Carson, una dintre cele mai respecate si influente femei-biolog din Statele Unite ale Americii, care a contribuit la initierea si consolidarea  miscarii ecologiste in lume, a atras atentia asupra pericolului folosirii pesticidelor, pentru om si pentru pasari. A sustinut cu fermitate ca DDT-ul este cancerigen, ca impiedica inmultirea pasarilor, deoarece inmoaie coaja oualor, perturband absorbtia calciului. Populatii intregi de vulturi cu capul alb si de soimi calatori au disparut, punand in pericol speciile respective.

Unele studii au aratat ca si mierlele au de suferit, doarece pesticidul le afecteaza sistemul nervos, alterandu-le cantecul, capacitatea de a-si apara teritoriul si de a-si construi cuibul. DDT-ul este periculos si pentru vietuitoarele acvatice – pesti, creveti, dafnii, amfibieni, mai ales in stadiul de larva. Pledoaria lui Rachel Carson in fata Congresului american si infiintarea Agentiei de Protectia Mediului au dus la interzicerea utilizarii DDT-ului, in SUA si in alte cateva tari (Norvegia, Suedia, Marea Britanie), incepand cu 1970. S-a constatat, de asemenea, ca DDT –ul este un poluant organic persistent (2 – 15 ani), care se fixeaza in sol, unde, pana la urma, se descompune in DDE si DDD, care au caracteristici fizice si chimice similare DDT-ului. In apa rezista intre 20-50 de zile. Analizele de laborator facute pe soareci au aratat ca substanta are si un efect estrogenic, contaminarea generand un raspuns hormonal din partea organismelor afectate.

In privinta efectelor asupra oamenilor, nu s-a demonstrat foarte clar daca DDT-ul este mai toxic decat alte pesticide. Multa vreme s-a aplicat direct pe haine (pentru omorarea puricilor si a paduchilor), s-a adaugat in sapun si foarte rar se si inghitea, in cantitati minuscule, pentru a trata otravirea cu barbiturice (sedative obtinute din uree). Un studiu facut de medici de la Universitatea California (SUA) arata ca expunerea “in utero” la DDT poate genera probleme de dezvoltare a fatului, iar in 1993, intr-un articol din “Journal of the National Cancer Institue”, se face o corelatie intre concentratia de metaboliti ai DDT-ului in sange si riscul de cancer mamar.

Pe de alta parte, cei care se opun interzicerii folosirii DDT-ului vin si ei cu argumente solide, aratand ca, dupa 1970, peste doua milioane de oameni au murit de paludism, in fiecare an, in primul rand copii, in tarile din lumea a treia, dupa ce s-a interzis utilizarea acestui pesticid. Partizanii DDT-ului sustin ca oricum alternativele sunt mult mai scumpe, mai toxice si nu intotdeauna mai eficace, contra malariei sau a altor boli transmise de catre insecte.

De atunci si pana in prezent, hotararile forurilor internationale in privinta utilizarii DDt-ului au fost contradictorii, fiind interzis si (re)acceptat de mai multe ori, in 2009, OMS declarand ca, pana in 2020, sa nu mai fie utilizat, nici chiar in tarile subdezvoltate.  In 2011, OMS a pus la punct o alta strategie contra malariei, prin dezvoltarea de vaccinuri, prin sinteza unor noi medicamente, ceea ce presupune, evident, costuri enorme. Dar nici un pret nu este prea mare atata vreme cat, la inceputul mileniului al III-lea, in Africa, un copil moare din cauza malariei la fiecare 30 de secunde.

Romania, inainte de 1989, era una dintre tarile care producea si exporta DDT, in mari cantitati. Dupa revolutie, spun specialistii, au ramas depozite intregi de pesticid nefolosite, substanta fiind ingropata, in spatii special amenajate, in apropierea combinatelor chimice care le-au produs. Dupa “Conventia de la Stockholm”, din 2004, s-a interzis folosirea DDT-ului, in agricultura, pe tot globul. In tara noastra, la 23 de ani de la revolutie, se pare ca inca mai exista urme de DDT, in produsele lactate si in carnea animalelor (pentru ca substanta se depune in grasimi si este stabila chimic), fie pentru ca mai sunt reziduuri in sol, fie pentru ca se comercializeaza ilegal, mai ales in zonele rurale, de catre cei care o sustrag din depozitele existente (pe care nu le mai pazeste nimeni).