De ce inima se află în partea stângă a corpului? Alte curiozităţi despre acest fascinant “motor” al organismului

Inima şi creierul reprezintă cele două “centre de comandă” ale corpului uman. Dacă despre creier s-a spus, de multă vreme, că este structura cea mai complexă din universul pe care noi îl cunoaştem, despre inimă, abia descoperirile din anii 2000 au pus în evidenţă existenţa unei “inteligenţe cuantice” a acesteia, cu un potenţial imens.

Mulţi oameni de ştiinţă de astăzi numesc inima “al doilea creier”, în sensul că îndeplineşte un rol esenţial nu numai în circulaţia sângelui, ci şi în alte procese, precum intuiţia, transmiterea unor informaţii către creier în mod autonom, modificarea ADN-ului, menţinerea diverselor echilibre la nivelul corpului, inhibarea stresului etc.

De ce inima se află în partea stângă a corpului?

Când este vorba de structura şi funcţionarea organismului nostru, luăm lucrurile ca atare şi, probabil, rareori conştientizăm miracolul existenţei, precizia de ceas elveţian a mecanismelor care ne guvernează funcţionarea corpului.

Nu ne întrebăm (pare de la sine înţeles) cum, dintr-o celulă, se dezvoltă o fiinţă complexă, nici de ce avem organe pereche (doi ochi, două urechi, două brațe, două picioare, doi plămâni, două emisfere cerebrale etc.), dar o singură gură, un nas, o inimă, un stomac s.a.m.d. Nu ne întrebăm, poate, nici de ce inima se află în partea stângă a corpului, iar alte organe, în partea dreaptă si nu invers.

Trebuie ştiut că responsabile pentru poziţionarea şi funcţiile diverselor grupuri de celule, în timpul dezvoltării embrionare, sunt genele “arhitect”. Acestea vor “învăţa” organele, inclusiv inima, unde să se plaseze în corp. Genele “arhitect” așază organele astfel încât să ocupe cât mai bine spaţiul disponibil – inima, stomacul, splina, în stânga, ficatul în dreapta etc.

Inima – primul organ care se dezvoltă în timpul embriogenezei

Inima este primul organ care se dezvoltă în timpul embriogenezei (procesul de transformare succesivă a embrionului, până la naştere), aflându-se undeva la nivelul liniei medii a embrionului. Contracţiile ritmice ale inimii încep la aproximativ 23 de zile după ovulație (când embrionul are aproximativ 2 milimetri lungime). Iniţial, inima este tubulară (asemănătoare cu o inimă de peşte) și apoi formează o buclă spre dreapta.

Un embrion se modelează în trei dimensiuni, cele trei axe de dezvoltare ale sale fiind cea de la picioare până la cap, apoi stomac-spate și dreapta-stânga. Treptat, embrionul, total simetric la început, își va „descoperi” dreapta și stânga, producându-se “ruperea simetriei”. De asemenea, inima se va împărți în două camere (ca inima unei broaște), apoi în trei camere, două atrii și un ventricul (precum inima unui șarpe sau a unei broaște țestoase), în cele din urmă în patru. În faza embrionară, inima ocupă de nouă ori mai mult spațiu în făt decât va ocupa la nou-născut.

Inima, în etapa embrionară, spun specialiştii, conţine, de fapt, două “semi-inimi” – semi-inima dreaptă (un auricul și un ventricul), numită “pulmonară”, specializată în trimiterea sângelui „sărac” către plămâni, şi semi-inima stângă (mai mare decât cea dreaptă), cea care colectează sângele oxigenat care părăsește plămânii și îl propulsează în corp.

Această dublă funcţionalitate a inimii este cea care duce mecanic la schimbarea poziției organului (orientarea spre stânga), precum şi faptul că scheletul cutiei toracice (coastele, sternul) face imposibil ca inima să fie centrată. O astfel de “organizare” explică şi de ce plămânul stâng are doar doi lobi, în timp ce cel drept are trei.

Consecinţele poziţiei inimii în partea stângă

Poziția inimii, în stânga, are o serie de consecinţe. De exemplu, faptul că marea majoritate a oamenilor sunt dreptaci s-ar explica nu numai prin factorul genetic (spune una dintre teorii, fără a exista certitudini în acest sens), ci şi prin faptul că ar fi mai probabil să ne folosim spontan brațul stâng pentru a ne proteja inima şi, ca urmare, dreptul ar fi mai „liber” pentru a îndeplini alte sarcini. S-a mai observat că preferinţa pentru o anumită mână apare încă din timpul vieţii intrauterine, la ecograf putându-se observa că una dintre mâini este dusă mai des la gură decât cealaltă.

Apoi, inima, “sediul emoţiilor”, aflată în partea stângă, este controlată de emisfera cerebrală dreaptă. Să se explice astfel faptul că emisfera dreaptă (responsabilă de partea stângă a corpului) este cea a intuiției și afectivității, în timp ce emisfera stângă este cea a limbajului și a logicii? Este un aspect dificil de demonstrat cu certitudine, spun specialistii.

Se întâmplă, în cazuri foarte rare (o persoană afectată la 10.000 sau, după unele statistici, 0, 01 din populaţie), ca genele “arhitect” să şi greşească, ceea ce duce la inversiuni complete sau parțiale ale poziționării organelor. Sunt oameni care au inima în partea dreaptă (cu “situs inversus”), inversate fiind şi celelalte organe (stomacul, ficatul) – o situaţie care, chiar dacă nu ridică probleme speciale de sanătate, trebuie tratată cu cea mai mare atenţie. Dacă doar inima este în dreapta, iar celelalte organe sunt la locul lor, este vorba de “situs solitus”, cei aflaţi în acest caz având afecţiuni cardiace.

Câteva aspecte fascinante despre inimă

• Inima omului este un organ fascinant, puternic şi indispensabil vieţii. Inima unui adult este de 17 ori mai mare decât cea a unui nou-născut. Pentru a satisface nevoile de energie ale organismului, inima funcționează cu 100.000 de bătăi pe zi (adică 4.200 pe oră). Inima femeilor bate mai repede (aproximativ 78 de bătăi pe minut) decât a bărbaţilor (70 de bătăi pe minut).
• Inima pompează 5 litri de sânge (cantitatea totală de sânge din corp) pe minut, cu o viteză de 2 km pe oră, adică 3 milioane de litri pe an sau aproape 250 de milioane de litri de-a lungul unei vieți. Tot acest proces se desfăşoară printr-o rețea de vene, artere și capilare de aproximativ 100.000 km lungime.
• Inima cântăreşte circa 300 de grame şi are dimensiunea unui pumn.
• Cantitatea de energie produsă de inimă într-o viaţă ar fi suficientă pentru un drum până la Lună şi înapoi.
• Undele celebrale ale mamei se conectează la bătăile inimii bebeluşului, este un fapt demonstrat stiintific.
• Probabilitatea de a face un infarct sau un accident vascular este cu 35% mai scăzută la persoanele care au pisici.
• Prima operaţie pe cord deschis a avut loc în 1893, a fost efectuată de medicul american Daniel Hale Williams, iar primul transplant, în 1967, la spitalul Spitalul Groote Schuur, din Cape Town, Africa de Sud.
• Cel mai vechi caz de boală cardiacă a fost identificat pe rămăşiţele unei mumii egiptene, vechi de 3500 de ani.

Inima – al doilea creier

Cercetărilor ştiinţifice recente, din anii 2000, li se datorează această nouă perspectivă asupra inimii, ca “al doilea creier” – un organ esenţial nu numai în circulaţia sângelui şi în menţinerea vieţii, dar care are şi “inteligenţă” proprie.

Astfel, o echipă de cercetători americani, de la HeartMath Institute, California, şi o alta de la Universitatea din Montreal, Canada, au ajuns la concluzia că inima posedă un “sistem nervos” independent (peste 40 000 de neuroni şi o reţea complexă de neurotransmiţători), graţie căruia poate să ia decizii, să-şi “amintească”, să înveţe, să perceapă stimuli exteriori independent de sistemul nervos central.

Aşa se explică şi faptul că, atunci când suntem relaxaţi, calmi, animaţi de emoţii pozitive, ritmul cardiac este în limite normale, în timp ce frica, stresul, anxietatea alterează acest echilibru, în astfel de stări fiind deopotrivă implicate inima şi creierul. Spre deosebire de creier, “deciziile” inimii sunt spontane, nu ţin cont de trecut. Studiile au mai arătat că inima trimite către creier mai multe informaţii decât primeşte de la acesta şi poate influenţa raportarea noastră la realitate.

În plus, inima acţionează şi ca un fel de glandă endocrină suplimentară, în relaţie cu amigdala cerebrală, care este centrul nervos al fricii. De asemenea, câmpul electromagnetic al inimii este de 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului şi se echilibrează sau devine haotic, în funcţie de calitatea emoţiilor.

Pe de altă parte, şi intuiţia este rezultatul “colaborării” dintre inimă şi creier, percepţiile şi informaţiile intuitive fiind interpretate mai întâi de inimă. Iar pentru a activa acest al doilea creier, spun cercetătorii, ar trebui să fim mai atenţi la gândurile şi emoţiile noastre, să acceptăm că “inima are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte” (Blaise Pascal).

Semnificaţii mitologice şi simbolice ale inimii

Ceea ce ştiinţele actuale încep să înţeleagă despre inimă a fost intuit din timpuri foarte vechi, când inima era considerată (şi se pare că aşa şi este) sediul conştiinţei, al inteligenţei, al sufletului.

Aristotel, unul dintre cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice, observase deja că inima este primul organ care se dezvoltă și funcționează în timpul embriogenezei, că este organul care “poartă” viaţa şi, în mod firesc, a considerat-o “sediul” sufletului.

În mod similar, Platon considera şi el că inima nu este un organ ca toate celelalte, că este “centrul” vieţii, al emoţiilor, pasiunilor, voinţei, curajului, inteligenţei.

În mitologia egipteană, “judecata inimii” (a sufletului) era menită să evalueze moralitatea unui individ, în timpul vieţii sale, pusă în cumpănă, pe talgerele balanţei, cu “scarabeul inimii”, o amuletă care avea rostul să împiedice inima să depună mărturie împotriva celui decedat în faţa zeului Osiris.

În vechea scriere egipteană, hieroglifa inimii era un “pocal” care conţinea esenţa nemuririi, iar în India, triunghiul cu vârful în jos, simbol al inimii, reprezenta principiul feminin al fiinţei şi al apelor primordiale.

Mişcarea dublă (sistolă şi diastolă) a inimii face din aceasta şi simbolul mişcării de expansiune şi de resorbţie a Universului.

La modul general, metaforic, inima este expresia iubirii, a devotamentului, generozităţii, curajului, este “centrul” fiinţei spre care converg toate – materie şi spirit, viaţă şi conştiinţă, instinct şi inteligenţă. Este asociată, în multe tradiţii, cu cifra 5 (5 sunt şi litri de sânge din organismul uman), cifră care, în multe dintre culturile lumii, înseamnă unire, armonie, reunire a lui 1 atotcuprinzător, spiritul care animă materia, şi a lui 4 – materia cu cele patru elemente ale sale – pământ, aer, apa, foc.