Deep Time – o experienţă ştiinţifică inedită, în adâncul Pământului, despre creierul uman, percepţia timpului şi capacitatea de adaptare

Deep Time este numele unui experiment inedit, desfăşurat în această primăvară, între 14 martie şi 24 aprilie 2021. Vreme de 40 de zile, 15 persoane (8 bărbaţi şi 7 femei) au luat parte la o experienţă ştiinţifică ieşită din comun, niciodată realizată până acum într-un grup, aceea de a petrece o astfel de perioadă în adâncul unei peşteri, fără nicio legătură cu exteriorul.

Scopul declarat a fost de a se observa şi analiza legătura dintre funcţionarea creierului uman şi percepţia timpului, capacitatea de adaptare şi de sincronizare între membrii grupului, precum şi limitele adaptabilităţii umane la izolare.

“Sunt esenţiale aceste date, pentru a ne putea pregăti mai bine pentru viitor, pentru o nouă paradigmă”, subliniau reprezentanţii Institutului de Adaptare Umană (Human Adaptation Institute), din Franţa, iniţiatorii proiectului Deep Time, în care s-au investit 1,2 milioane de euro (pentru acest experiment şi pentru altele similare, care s-au desfăşurat şi se vor desfăşura în situaţii de viaţă reală, pentru a instrui oamenii, spun coordonatorii proiectului, să experimenteze schimbări şi să acţioneze în cel mai adecvat mod posibil).

Deep Time – o experienţă din afara timpului şi în adâncul Pământului

Experimentul Deep Time s-a desfăşurat în peştera Lombrives, din Ariege, în sudul Franţei, în apropierea Munţilor Pirinei. Este una dintre cele mai spectaculoase peşteri din Europa, impresionantă prin galeriile imense, prin stalactitele şi stalagmitele uriaşe şi printr-un lac imens, de o culoare indescriptibilă. De mai bine de 30 de ani, peştera Lombrives figurează în Cartea Recordurilor ca fiind cea mai mare peşteră amenajată ecologic din Europa.

Intrarea în peşteră este la aproximativ o sută de metri deasupra Văii Ariege şi acest loc a fost, încă din preistorie, adăpost pentru oameni, spaţiu sacru şi loc de înmormântare, după cum arată descoperirile făcute în epoca modernă. Temperatura medie din interiorul peşterii este de 10 grade Celsius.

Directorul proiectului, Christian Clot, care a făcut parte şi el din grup, spunea că o astfel de experienţă este cu atât mai importantă în condiţiile în care izolarea şi restricţiile cauzate de pandemia de COVID-19 au făcut ca în jur de 70% dintre oameni să sufere de oboseală mentală uşoară până la profundă, circa 40% să piardă chiar noţiunea timpului, iar mecanismele biologice, cognitive şi emoţionale pentru astfel de situaţii sunt încă foarte puţin cunoscute.

Conditiile experimentului

Cele 15 persoane – voluntari (un bijutier, un profesor, un manager de comunicare etc., profiluri psihologice şi profesii variate) şi oameni de ştiinţă – toţi fără niciun fel de experienţă pentru astfel de expediţii, au acceptat să se izoleze complet, timp de 40 de zile, fără telefon, fără ceasuri, fără lumina soarelui şi fără nicio legătură cu exteriorul, într-un spaţiu cu umiditate de 95 – 100 % şi o temperatură de 10 grade Celsius.

În timpul petrecut în peştera Lombrives, voluntarii au dormit în corturi, au luat apă dintr-o fântână din interior, adâncă de 45 de metri, au produs electricitate cu o bicicletă cu pedale, au gătit, au făcut curăţenie, iar pentru a şti când să doarmă, să mănânce sau să îndeplinească alte sarcini zilnice s-au ghidat exclusiv după ceasul biologic.

Deep Time – un experiment în premieră mondială

Nu există, până la momentul actual, spun cei de la “Institutul de Adaptare Umană”, niciun studiu care să arate ce se petrece cu adevărat în creierul uman în astfel de condiţii de izolare totală şi, mai ales, în absenţa acestui reper major pentru omul modern – timpul – nici cum funcţionează neuroplasticitatea creierului.

Experienţe individuale au mai fost. Chiar numele proiectului a fost inspirat din împrejurarea în care, în 1962, fondatorul Institutului Francez de Speologie, Michel Siffre, a petrecut singur, două luni, într-o grotă, la altitudinea de 2000 de metri, pe un gheţar din Scarasson, din Alpi, la o temperatură de circa 3 grade Celsius şi cu umiditate de 98%.

De ce o grotă pentru experimentul Deep Time? Pentru că, subliniază specialiştii, in pofida izolării, este un mediu natural, în care oamenii pot să păstreze impresia unei vieţi reale, chiar dacă în condiţii specifice, pot să reacţioneze la ceea ce văd în jur, pot să acţioneze şi să ia decizii în funcţie de percepţiile lor.

S-au amenajat, în peşteră, mai multe spaţii – unul pentru masă şi întâlniri între membrii echipei, un altul pentru somn şi altul pentru colectarea informaţiilor ştiinţifice, conform protocoalelor dinainte stabilite.

La acestea s-au mai adugat două – un spaţiu de linişte pentru cei care ar fi dorit, pentru o vreme, să se izoleze de grup şi un altul pentru cei care ar fi simţit nevoia să se exprime în faţa unei camere de luat vederi, pentru a se putea urmări (dar numai după ieşirea din peşteră, nu în timpul experimentului) şi un parcurs psihologic individual.

Activitatea cerebrală a voluntarilor a fost măsurată înainte şi după ieşirea din peşteră, dar s-au făcut şi alte măsurători de-a lungul celor 40 de zile, cu ajutorul unor senzori pentru temperatura corporală, nivelul de cortizol, melatonină etc.

Mărturisirile voluntarilor la finalul proiectului Deep Time

O regulă de bază, obligatorie, în peşteră, a fost şi aceea că fiecare putea să se culce sau să se trezească după dorinţă, dar nimeni să nu trezească pe altcineva atunci când se odihneşte, astfel încât să poată fi măsurate ritmurile circadiene şi alte mecanisme şi comportamente.

După 40 de zile petrecute în adâncul Pământului, fără alte repere decât cele ale ritmului lor biologic, toţi voluntarii au mărturisit că au pierdut rapid noţiunea timpului, la scurtă vreme după ce au terminat cu amenajarea spaţiilor. Dar percepţiile au fost diferite.

Unul dintre voluntari, după măsurătorile lui, a spus că a crezut că a stat în peşteră 23 de zile. Alţii au avut impresia că sunt la al nouălea/ al şaptelea/ al zecelea ciclu veghe – somn, altul, profesor de matematică, a spus că, pentru a se menţine în formă, a alergat 10 kilometri, în cerc, şi că a simţit frecvent pornirea “viscerală” de a părăsi peştera.

Două treimi dintre participanţi au mărturisit însă că ar fi vrut ca experimentul să dureze mai mult. Una dintre cele şapte femei considera că: “A fost minunat, pentru prima dată în viaţă a avut timp, ca şi cum ar fi făcut o pauză ca să trăiască”. Iar directorul proiectului, care a petrecut şi el cele 40 de zile în subteran, a recunoscut, la ieşire, că “s-a simţit fericit să fie din nou în aer liber, să vadă lumina soarelui şi să audă cântecul păsărilor”.

Un alt fapt evident a fost, după câteva zile, şi desincronizarea (biologică şi mentală) între cei aflaţi în peşteră şi că, întotdeauna, exista cel puţin o persoană trează, deşi fiecare a crezut că a urmat un ritm firesc al vieţii/ zilelor/ nopţilor. Iar cel mai mare dezavantaj a constat în dificultatea de a organiza activităţi colective, şi din pricina desincronizărilor, dar şi a unor tensiuni, chiar dacă repede rezolvate.

Probleme fundamentale de rezolvat

Necesitatea unor experimente de tipul Deep Time, tot mai insistent afirmată de oamenii de ştiinţă, adăugată efectelor perioadelor de lockdown, din timpul pandemiei, la care se adăugă alte tendinţe globale, sugerează că viitorul omenirii nu este foarte luminos.

Situaţiile de anomie temporală, de criză sau de dezorganizare la nivelul societăţii pot fi din ce în ce mai dese, din diverse motive, avertizează specialiştii, şi este important să se înţeleagă în ce fel creierul uman receptează şi gestionează astfel de împrejurări. Cum poate o colectivitate umană să se sincronizeze şi să funcţioneze în condiţii total neaşteptate? Cum poate să-şi păstreze speranţa?

Deep Time îşi propune să găsească răspunsuri viabile la aceste întrebări, care pot fi de ajutor şi pentru cei care susţin ambiţioase proiecte spaţiale, de colonizare a altor planete, care au nu numai resorturi strict ştiinţifice, ci încearcă să găsească soluţii pentru un viitor tot mai complicat, în care confruntarea cu stresul, fricile,cu fenomenul burnout, cu pericolele care ameninţă Terra etc. va fi tot mai greu de dus.

Creierul uman, percepţia timpului şi capacitatea de adaptare

Creierul uman are o potenţialitate excepţională, are neuroplasticitate, mintea este concepută să se perfecţioneze pe măsură ce acumulăm experienţă. S-a mai demonstrat că atitudinile, gândurile, comportamentele repetabile pot să schimbe structura şi funcţiile creierului.

Se mai ştie deja că zonele din creier specializate pentru anumite funcţii senzoriale (văz, auz, miros etc.) se pot substitui între ele, în caz de nevoie şi că legăturile neuronale sunt stimulate de dorinţa individului de a crea, de a desfăşura activităţi diverse, de a găsi soluţii.

Dar toate acestea au fost analizate şi probate în condiţii normale de viaţă. Deep Time vrea să afle dacă astfel de calităţi ale minţii umane se pot manifesta şi în situaţii limită, aşa cum au fost cele 40 de zile petrecute în peşteră, într-o cu totul altă realitate.

Şi, mai ales, marea întrebare este cum poate reacţiona creierul nostru când percepţia timpului este alterată, când nu se mai poate raporta la timpul măsurabil de ceasornic, nici la succesiunea zilelor şi a nopţilor, a anotimpurilor, când singurul “ceasornic” este ceasul interior.

Cronobiologia, cronopsihologia au venit cu o serie de răspunsuri, dar nu suficiente. Iar analiza rezultatelor obţinute în cadrul experimentului Deep Time va mai aduce, probabil, alte informaţii despre cum se pot armoniza timpul obiectiv şi cel subiectiv şi despre cum omul va fi capabil să se adapteze în faţa unui viitor pe care nimeni nu îl poate anticipa, dar care va fi, cu siguranţă, plin de provocări.

Alte proiecte, acelaşi scop

Deep Time este primul proiect coordonat de cercetătorul şi exploratorul Christian Clot într-un astfel de mediu – o peşteră, în care contactul cu lumea din afară este total întrerupt. Dar, în 2019, acesta a mai condus încă patru experimente, în condiţii extreme.

Un grup format din 10 femei şi 10 bărbaţi, cu vârste cuprinse între 25 şi 45 de ani, fără experienţe prealabile, a traversat patru zone extrem de dificile ale planetei, în expediţii care au durat câte 30 de zile fiecare – Deşertul Dash-E Lut, din Iran (300 de kilometri, pe jos, fiecare trăgând câte un car cu bagaje), Canalele patagoniene, din Chile (400 de kilometri, în caiac), Pădurea Amazoniană, din Brazilia (300 de kilometri, pe jos şi cu pluta), Munţii Verkhoiansk, din Rusia (pe schiuri, trăgând fiecare câte o sanie).

Scopul a fost acelaşi – studierea capacităţii umane de a se adapta la schimbări, felul în care funcţionează creierul în condiţii extrem de dificile şi cum mintea poate găsi soluţii chiar şi la probleme aparent imposibile.