Deschiderea anului şcolar 2020 – 2021 şi pandemia de Covid-19 – între incertitudini şi improvizaţie. De ce se supralicitează ideea unei “generaţii pierdute”?

Deschiderea anului şcolar 2020 – 2021, în condiţiile pandemiei de Covid-19, aşa cum era de aşteptat, suscită discuţii aprinse. A venit luna septembrie şi toată lumea se arată “surprinsă” de această realitate implacabilă. Pare a fi devenit un obicei, în societatea românească, inclusiv în perioadele ex-pandemie, să ne “mirăm” când evenimentele (cele mai multe previzibile) vin peste noi.

Se transmit comunicate, se modifică, se retrag comunicate, se creează o agitaţie ad-hoc, pentru a se da impresia că “se lucrează”, autorităţile devin irascibile când li se solicită răspunsuri şi decizii clare, elevii, în mod firesc, vor să înţeleagă în ce condiţii vor învăţa, părinţii oscilează între îngrijorare şi exasperarea de a-i fi avut pe copii exclusiv în grija lor, luni de zile, despre profesori, fără de care şcoala nu ar putea exista, se pomeneşte “en passant”, trecându-se în plan secund opiniile şi problemele lor.

Absenţa unei comunicări autentice, lipsa de empatie, de solidaritate, “întâmplarea” că cei mai mulţi dintre cei care ar putea veni cu soluţii viabile, inteligente, sunt ignoraţi reprezintă aspecte simptomatice ale unei societăţi în derivă, nu numai din pricina crizei sanitare, economice, financiare, ci şi din cauza indiferenţei faţă de ceea ce are valoare şi ar trebui să definească profilul unui popor.

Se clamează, ca şi în alte împrejurări, “importanţa educaţiei”, se spun vorbe mari despre rolul “dascălilor” şi despre “misiunea” lor, ca şi cum am fi prinşi într-o fatalitate autohtonă a “apostolatului”, anacronică şi nocivă, iar în spatele “scenei”, undeva, printre obiecte de decor, aruncate în dezordine, stă ascuns, speriat şi fără speranţă, adevărul.

Care este adevărul despre deschiderea anului şcolar 2020 – 2021? Un punct de vedere

Pandemia de SARS-CoV-2, raportată la situaţia din învăţământ şi la deschiderea anului şcolar 2020 – 2021, nu a făcut decât să pună şi mai mult în evidenţă disfuncţionalităţile şi inerţiile din învăţământul românesc, trecute mereu, din ignoranţă, din indiferenţă, din nepricepere, sub tăcere – programe şcolare aglomerate şi sterile, rupte de cerinţele realităţii, care trebuie parcurse “în galop”, fără a lăsa loc şi timp pentru stimularea creativităţii, a talentelor, predispoziţiilor, gândirii critice a elevilor, program supraîncărcat, munţi de hârtii, dosare, documente scolare, ca dovadă indubitabilă a “competenţelor” etc.

Manualele abundă în informaţii neactualizate, cantonate în modelul secolelor trecute, paradigma actului educaţional este aceeaşi cu cea din şcoala de acum o sută de ani – predare – memorare – redare, pe care, ciudat, şi mulţi elevi o preferă – fără o preocupare autentică (nu formală) pentru transdisciplinaritate, cu unele aşa-zise “ore opţionale”, care devin “obligatorii” pentru o clasă întreagă, fără a se ţine seama de alegerile individuale, manuale prăfuite, la propriu si la figurat, sau devenite, prin “revizuire”, un amalgam de date, aiuritor şi incoerent etc.

Pe de altă parte, în fiecare an, după desfăşurarea examenelor naţionale, se fac analize, rapoarte, evaluări ale evaluărilor, diagnoze despre starea învăţământului, se promit schimbări, cele mai multe formale şi totul rămâne, în aspectele de fond, la fel.

Pedagogia stării de bine

Părinţii, la rândul lor, în mod firesc, susţin şi ei că vor să se implice în viaţa şcolii, numai că, de multe ori, această “implicare” nu merge în sensul disponibilităţii de a înţelege care sunt cele mai potrivite căi pentru a sprijini evoluţia copilului, în completarea şcolii şi în spiritul timpului pe care îl trăim, ci se limitează la un fel de “a cere socoteală” pentru note (orice notă mai mică de 10 este o “nedreptate” făcută copilului) sau la a considera că, dacă elevul nu este “exploatat” la maximum, cu “munţi” de teme, care să-i ocupe tot timpul, atunci şcoala “nu corespunde” cerinţelor.

Nenumărate alte aspecte, care nu încap în spaţiul acestui articol, arată că, şi până la momentul în care această pandemie a tulburat inclusiv realitatea sistemului educaţional, oricum precară, şcoala românească nu a mizat pe o pedagogie a “stării de bine”, acum cu atât mai puţin.

Nu poţi să fii/să devii un om liber, cu gândire limpede, dacă, la vârsta copilăriei, a adolescenţei, oamenii maturi (decidenţii, profesorii, părinţii) nu oferă elevilor decât un “Pat al lui Procust”, care să-i uniformizeze, cu mentalităţi şi comportamente depăşite, rămânând într-o nebuloasă şansa ca fiecare să descopere ce are valoros, ca potenţialitate, şi să transforme această potenţialitate în fapt.

Deschiderea anului şcolar 2020 – 2021 – între incertitudini şi improvizaţie

Des invocata “descentralizare” devenită prioritară abia acum, în mod ciudat, la deschiderea anului şcolar 2020 – 2021, şi nu în condiţii normale, este susţinută, de ceva vreme, cu obstinaţie, probabil pentru derobarea de responsabilitate a autorităţilor centrale. S-au transmis, pe ultima sută de metri, “ghiduri” către şcoli, reguli legate strict de pericolele infectării, în care se precizează “distanţe fizice/sociale”, numărul de elevi care pot fi prezenţi într-o clasă, cum să procedeze elevii, profesorii, părinţii, în cazul diverselor “scenarii”, cum să se evalueze, “din ochi”, starea de sănătate a unora si altora, etc.

Vedem la televizor încercări, în unele şcoli, de a se amenaja spaţiile şcolare, câteva clase aranjate după noile reguli, dar şi acestea, probabil, doar cu rolul unor “exemple” despre cum “ar trebui”, nu pentru a se elimina pericolul contaminării, ci pentru a-l diminua.

Pentru cine s-ar “coborî” în realitatea şcolii româneşti şi ar afla că, şi în condiţii obişnuite, spaţiile sunt insuficiente, că adesea se învaţă “în schimburi”, că, în medie, în fiecare clasă sunt 30 de elevi, inghesuiţi în bănci de multe ori neadaptate vârstei, că nimeni nu poate pune la dispoziţie alte spaţii, pentru că acestea nu există, că mijloace tehnice, în şcoli, pentru învăţământ online, sunt puţine sau lipsesc, că resursele financiare (posibile fonduri europene?) sunt un fel de “fata morgana”, ar înţelege că, de fapt, deschiderea anului şcolar 2020 – 2021, în astfel de condiţii, este ori o utopie ori un act iresponsabil, o improvizaţie, în care se aplică principiul “scapă cine poate”.

Are cineva dreptul moral de a decide aşa ceva? Se poate considera ca fiind “rezolvate” lucrurile prin transmiterea unor “directive” imposibil de pus în practică?

Ce spun studiile medicale despre riscul epidemic, odată cu deschiderea anului şcolar 2020 – 2021

În întreaga lume, există peste un miliard de copii care au fost afectaţi de întreruperea cursurilor la începutul acestui an şi care aşteaptă acum deschiderea anului şcolar 2020 – 2021, iar temerile legate de pandemia de SARS-CoV-2 sunt peste tot aceleaşi.

Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, sublinia, într-o intervenţie publică recentă, faptul că: “Odată ce transmiterea comunitară a COVID-19 va fi sub control, revenirea elevilor şi a studenţilor în şcoli, în cele mai bune condiţii de siguranţă, trebuie să fie o prioritate de top. Esenţială, în aceste condiţii, este consultarea profesorilor, părinţilor a elevilor”.

În unele ţări, şcolile s-au deschis, cu riguroase măsuri de protecţie, dar o parte au fost reînchise pentru a nu se transforma în focare COVID-19, iar cele mai multe sunt încă într-o perioadă de aşteptare, de tatonare a soluţiilor.

La noi, marea problemă este că nu numai că transmiterea comunitară a COVID-19 nu pare a fi sub control, iar despre raportările zilnice nu se ştie clar cât sunt de relevante, dar România se situează, conform aceloraşi statistici, de mai multe săptămâni, pe primul loc în Uniunea Europeană din perspectiva ratei mortalităţii din pricina COVID-19, iar cazurile de îmbolnăvire se menţin la cote ridicate.

Cum se vor stabili limite şi reguli viabile?

În general, deşi, şi în această privinţă, informaţiile sunt contradictorii, adulţii sunt cei care transmit, în primul rând, boala, cazurile fiind mai rare la copii, foarte rare la cei sub 12 ani. De asemenea, şi cazurile severe apar tot la adulţi, mulţi tineri fiind asimptomatici. Trăim însă în colectivitate şi toate aceste aspecte şi categorii de vârstă sunt interconectate, la şcoală poate că mai mult decât în alte medii.

În plus, în funcţie de vârstă şi de context, şi măsurile de prevenţie sunt mai uşor sau mai dificil de implementat, iar copiii, de la scoală, se întorc în familie, unde au părinţi şi bunici, profesorii, la rândul lor, au copii şi părinţi. Cum se vor stabili limite şi reguli viabile? Un cunoscut medic pediatru francez, de exemplu, atrăgea atenţia că există factori mari de risc, în clase, când profesorul interacţionează cu elevii, în cancelariile şcolare, dar şi în împrejurările în care mulţi părinţi, aducându-şi copiii la şcoală, intră în contact cu acest mediu, cu riscuri de ambele părţi.

O mulţime de alte aspecte, din perspectivă medicală, intră în discuţie, cum ar fi faptul că, aşa cum spun mulţi specialişti, ar fi nevoie ca fiecare elev să dispună de 2-3 măşti pentru 5-6 ore de curs, pentru ca acestea să ofere o protecţie adecvată, la care se adaugă şi faptul că respectarea regulilor sanitare este o chestiune dificilă la vârsta copilăriei şi adolescenţei, oricâte eforturi s-ar face în acest sens. 

De ce se supralicitează ideea unei “generaţii pierdute”?

Dincolo de toate aspectele menţionate anterior şi de altele, despre care s-a discutat intens în mass-media, în ultimele zile, o “ciudăţenie” a acestei perioade, când se apropie deschiderea anului şcolar 2020 – 2021, pare a fi şi tentaţia multora de a vorbi despre copiii aflaţi acum la vârsta şcolarităţii ca despre “o generaţie pierdută”.

“Pierdută”, se spune, din pricina unor conţinuturi din programa şcolară (care oricum se pot recupera în orice “scenariu”), “pierdută”, pentru că nu “socializează”, sau, mai degrabă, din cauza indiferenţei şi a cinismului de a-i “încarcera” pe elevi (pentru a rezolva într-un fel problema) într-un spaţiu şcolar a cărui securitate este iluzorie, de vreme ce, la nivelul întregii societăţi, se spune că pericolul pandemiei este departe de a se stinge?

Fractura logică (atunci când se supralicitează ideea unei “generaţii pierdute”) este evidentă, dacă suntem atenţi şi dacă nu marşăm doar la manipulări de toate felurile sau la mimetism. Când este vorba de un pericol real, precum această pandemie, nici elevii, nici profesorii, nici părinţii şi nimeni altcineva nu trebuie să joace rolul de cobai într-un experiment.

Este educaţia “prioritate naţională”?

Până la urmă, este vorba de câteva luni de şcoală, pe care tot profesorii, cei care cunosc realitatea de la clasă, vor şti să le recupereze “din mers”, cu ajutorul şi spre binele elevilor, “Ghidurile metodologice pentru consolidarea achiziţiilor din anul şcolar 2019-2020” (publicate acum, la începutul lunii septembrie, parţial, deocamdată doar pentru câteva materii) neaducând nicio măsură care să promoveze o schimbare de viziune asupra conţinuturilor, ci doar nişte recomandări prin care acelaşi volum de materie (din anul şcolar anterior şi cel care începe) să încapă în timpul consacrat celui care urmează.

Probabil se mizează din nou pe anduranţa şi capacitatea profesorilor, a învăţătorilor, de a face faţă tuturor încercărilor, cu orice risc, chiar dacă, în toţi anii de după 1989, au fost constant în categoria “şi altele”, în pofida declaraţiilor că “educaţia este o prioritate naţională”.

Generaţia actuală nu este/nu va fi “o generaţie pierdută”, deşi abia acum, în septembrie, la deschiderea anului şcolar 2020 – 2021, toată lumea pare să-şi fi amintit că există, în pandemie, şi şcoală, şi elevi, şi profesori, şi părinţi. Pare să-şi fi amintit şi atât.

Există, pe de altă parte, şi un alt paradox. Înainte de pandemie, desigur tot declarativ, în mare măsură, se vorbea despre “necesitatea digitalizării, a modernizării învăţământului, prin includerea noilor tehnologii în procesul de învăţare”, iar când profesorii, exclusiv prin efortul propriu, au asigurat, atât cât s-a putut, învăţământul on line, la începutul pandemiei, acest fapt este interpretat acum ca “nesatisfăcător”, “ineficient”.

Generaţia actuală nu este/nu va fi “o generaţie pierdută”

Vorbindu-se despre “o generaţie pierdută”, se substimează scopul educaţiei, pe care un mare medic şi pedagog italian, Maria Montessori, îl concentra în câteva cuvinte: “Scoala trebuie să-l înveţe pe copil să înveţe, să descopere, să facă singur” şi să apeleze la “pedagogia stării de bine”, iar starea de bine înseamnă sănătate şi bucuria de a învăţa, nu stres, pericol, plictiseală, indiferenţă etc.

Elevii au nevoie de afecţiune şi de comportamente (ale adulţilor din jurul lor) care să-i înveţe responsabilitatea, să-i ajute să depăşească teama de eşec, să gestioneze corect “bagajul emoţional”, să le sporească încrederea şi stima de sine.

Mai ales în momentele complicate, cum este şi deschiderea anului şcolar 2020 – 2021, în condiţii de pandemie, este nevoie de inteligenţă, de raţionalitate, de echilibru, de empatie, este necesară depăşirea “formelor fără fond” şi toate acestea sunt posibile prin calitatea umană a tuturor celor implicaţi, este nevoie ca rolul major al educaţiei în consolidarea unei societăţi să devină fapt, nu lozincă. Numai o societate sănătoasă fizic şi moral, educată, îşi poate găsi rostul şi drumul în lume şi în timp. “Natura ne aseamănă, dar educaţia ne deosebeşte” (Confucius).