Ce stim despre pedeapsa capitala?

Istoria societatilor umane se confunda practic cu istoria sistemelor de mentinere a ordinii sociale, mai exact, cu existenta unor reguli de conduita si a sanctiunilor specifice, printre care pedeapsa capitala a jucat un rol considerabil de-a lungul evolutiei sistemelor penale. Modalitatea de sanctionare a infractorului depinde de ratiuni practice, dar si de dezvoltarea unor curente de gandire cu privire la om, rolul si utilitatea sa in societate si, in sfarsit, incepand cu epoca moderna, a unor teorii ce explica cauzele actului criminal – psihologice si sociale.

Societatea primitiva si pedeapsa capitala

Una dintre primele forme de organizare umana a fost ginta, formata din indivizi inruditi, descendenti ai unui stramos comun. Ginta era forma de familie, colectiv de munca, o comunitate de consum, precum si o comunitate culturala care creeaza primele obiceiuri, traditii si, important, primele norme – morale, religioase, economice – ce organizau viata comunitara, alaturi de sanctiunile specifice.

Pe de o parte datorita legaturilor de sange dintre membri, a coeziunii tribului, pe de alta parte datorita credintelor magico-religioase, in societatea primitiva nu abunda diverse acte criminale – cele considerate ca atare de catre comunitate (de exemplu, canibalismul sau sacrificiul uman era un act normal, trebuie sa evitam sa privim aceste comunitati prin prisma ideilor si normelor noastre). Pedeapsa capitala era asadar rareori utilizata si doar in cazul unor incalcari grave ale prescriptiilor religioase.

Legea se invata de catre tineri prin intermediul riturilor de initiere, in cadrul carora individul « murea » pentru a reveni la viata ca un membru matur al societatii. Aspect interesant: asa cum in sistemul penal modern, minorii nu sunt responsabili juridic, nici aici un tanar ce nu a fost initiat nu este facut responsabil, el nefiind un membru cu drepturi depline. Se poate face distinctie intre legea delictelor publice si legea delictelor private.

O fapta era delict public atunci cand consumarea sa ducea la o procedura organizata de catre comunitate sau reprezentantii ei, avand drept urmare condamnarea persoanei responsabile la o pedeapsa. Astfel de actiuni, delicte publice, erau: incestul, casatoria sau relatii sexuale cu persoane cu care sunt interzise, magia neagra folosita impotriva unui membru al aceleiasi comunitati, incalcari repetate ale obiceiurilor tribale. La asemenea acte, sanctiunea era fie pedeapsa capitala, fie excluderea din comunitate si pierderea oricarui drept civil sau religos – pedeapsa cunoscuta sub denumirea de „moarte civila”.

In cazul delictelor private, o persoana ce a suferit un prejudiciu apeleaza la o autoritate – seful de trib – ce declara o alta persoana responsabila de acest prejudiciu si hotaraste ca acuzatul sa dea satisfactie reclamantului. Delictele private erau considerate: omucideri, raniri, furturi, adulter si neplata datoriilor. Sanctiunea era rareori pedeapsa capitala, adeseori referindu-se la batjocorirea publica a criminalului, la refuzarea unor drepturi si la necesitatea compensarii victimelor.

Pedeapsa capitala in antichitate

Odata cu aparitia proprietatii private, a claselor sociale clar delimitate, a statului, se va trece de la organizarea primitiva, bazata pe legatura de sange si traditie, la o perioada in care statul isi ia asupra sa justitia, creand legi concrete si sanctiuni specifice.

In Antichitate se formeaza primele curente de gandire, bazate pe utilitatea si necesitatea pedepsei in societate, inclusiv a pedepsei capitale. Astfel, Platon sustinea ca pedeapsa se aplica pentru a se preveni savarsirea altor infractiuni in viitor si pentru a-l elibera pe individ de rautate, facandu-l mai precaut. Aristotel afirma ca pedeapsa este un medicament al sufletului.

Cicero justifica pedepsirea prin interesul prim al statului, ea actionand prin exemplaritate si intimidare. Aulus Gellius atribuia pedepsei trei roluri: indreptarea infractorului, exemplul si repararea raului.

Forma de sanctiune consacrata de legile penale antice e reprezentata de legea talionului : « ochi pentru ochi, dinte pentru dinte », cauzandu-se celui vinovat un rau similar celui pe care l-a provocat. Toate legile antice cuprind pedepse aspre executate cu cruzime, pedeapsa capitala fiind aplicata pentru fapte de mica importanta.

Codul regelui Hammurabi (1792-1750 i.e.n.), una dintre cele mai vechi legislatii, cuprindea o inasprire a represiunii penale. Ajutarea unui sclav sa fuga, gazduirea unui rebel, farmecele, blestemele aruncate pe nedrept, furtul, incestul, adulterul, abuzul de putere al functionarilor, inselaciunea, acuzarea pe nedrept, toate erau pedepsite cu moartea.

Legile lui Dracon (sec. VII i.e.n.) considerau pedeapsa capitala necesara atat pentru infractiunile grave, cat si pentru cele usoare. La atenieni, de exemplu, oricine avea dreptul sa ucida o femeie adultera. Cel mai dezvoltat sistem de drept in Antichitate a fost al Romei. Si aici, pedeapsa capitala era mijlocul exclusiv de represiune.

Pedeapsa capitala in evul Mediu si renasterea

Datorita dominatiei religiei, de-a lungul Evului Mediu, explicarea problemelor, inclusiv a actelor criminale, se subordoneaza teologiei. Astfel, actul criminal era considerat un pacat, avandu-si sursa in pacatul originar – idee dezvoltata de Toma de Aquino. Pedeapsa capitala e dublata acum de suplicii considerate necesare ca exemplu moralizator. Orice act criminal e indreptat impotriva lui Dumnezeu, deci pedeapsa era o retributie divina.

Evul Mediu abunda in exemple de sanctiuni atroce si inexplicabile pentru oamenii de astazi. Majoritatea sanctiunilor loveau corpul, iar o mare parte dintre pedepsele necorporale erau insotite de pedepse ce presupuneau si supliciu: expunerea publica, tintuirea la stalpul infamiei, punerea in lanturi, biciuirea, fierul rosu. Orice pedeapsa serioasa, inclusiv pedeapsa capitala, tre­buia sa contina si o latura de supliciu.

Juristii secolului al XVIII-lea vor explica cruzimea fizica a pedepselor astfel: pedepsele aspre sunt necesare pentru ca exemplul lor sa se intipareasca adanc in mintea oamenilor.

O data cu Renasterea, se deplaseaza accentul dinspre religie si divintate inspre om si ratiune, pedeapsa capitala diminuandu-se ca frecventa si cruzime. Omul se afla in centrul preocuparilor, astfel ca apar primele teorii stiintifice cu privire la criminal. Teoriile utilitariste bazau necesitatea sanctiunii pe ideea de utilitate sociala, sustinand ca pedeapsa are rol de a evita savarsirea unor infractiuni in viitor.

Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria, este considerat principalul fondator al dreptului penal modern. S-a pro­nuntat impotriva torturilor si a cruzimii pedepselor, propunand instituirea unor pedepse moderate. A condamnat, de asemenea, prescrierea pedepselor si drep­tul la gratiere, dar, in acelasi timp, si pedeapsa capitala (pe care nu o admitea decat in cazuri exceptionale de pericol public, precum instigarea la revolta), propunand inlocuirea acesteia cu inchisoarea pe viata.

Intr-o perioada relativ scurta de timp, inchisoarea a devenit forma principala de sanctiune. In Codul Penal din anul 1810, intre pedeapsa capitala si amenzi, ea ocupa intr-un anumit numar de forme, aproape intregul camp al pedepselor posibile.

Pedeapsa capitala in perioada contemporana

Exista astazi critici frecvent formulate la adresa sistemului peni­tenciar: pe de o parte, critica specialistilor – care au pledat pentru o reforma a sistemului si pentru umanizarea acestuia, pentru introducerea unor sanctiuni alternative si pe de alta parte, critica opiniei publice, care considera, din contra, ca inchisoarea nu e suficient de aspra: detinutilor le este mai putin frig, mai putin foame, sunt mai putin lipsiti de lucruri necesare decat multi oameni saraci. Persista o mentalitate conform careia criminalul trebuie sa sufere. Mai mult, in timp ce specialistii pledeaza pentru umanizare, opinia publica pledeaza pentru inasprirea sistemului, unii cetateni fiind de accord si cerand reintroducerea pedepsei capitale (conform unui articol de acum trei ani in Cotidianul).