Dilema ariciului şi paradoxul relaţiilor interumane

Dilema ariciului este o metaforă folosită de filosoful german Arthur Schopenhauer, preluată şi popularizată ulterior de Sigmund Freud, pentru a ilustra un aspect paradoxal al relațiilor interumane, constant valabil – pe de o parte, dorinţa de apropiere de ceilalţi (chiar cu riscul de a fi răniţi sau respinşi), pe de alta, necesitatea de a păstra o anumită distanţă în raport cu cei din jur sau chiar nevoia de singurătate, în anumite momente.

Într-o societate ultra-conectată, a devenit aproape o regulă să fim într-o permanentă (adeseori excesivă) comunicare cu ceilalţi – prieteni, cunoştinţe, colegi de serviciu etc., să “ştim”, să “cunoaştem”, să “aflăm”, “distanţarea” fiind adesea blamată ca o “ciudăţenie” sau ca o manifestare a orgoliului sau a neîncrederii.

Comunicarea cu ceilalţi poate oferi un tampon împotriva efectelor negative ale stresului. Să ai pe cineva cu care să vorbești sau să fii implicat în activități sociale, spun psihologii, ar putea oferi o supapă de închidere pentru fiziologia stresului, implicit o sănătate mai bună. În acelaşi timp, când avem tendința de a fi prea aproape şi prea mult alături de ceilalți, riscăm să ne alterăm individualitatea, să devenim mimetici, într-un fel să ne pierdem pe noi înşine.

Există, se pare, o graniţă extrem de sensibilă între dorinţa/ nevoia de cunoaştere şi de apropiere de ceilalţi şi teama de consecinţele imprevizibile ale unei astfel de atitudini (dezamăgire, posibile interacţiuni sociale negative, frica de a nu fi discreditat, respins etc.).

Dilema ariciului – metafora schopenhaueriană pentru relaţiile interumane

Arthur Schopenhauer a descris “dilema ariciului”, metaforă pentru felul în care ființele umane navighează între izolare și nevoia de apropiere, de intimitate, în volumul “Parerga și Paralipomena, Scrieri lămuritoare și întregitoare ale operei mele”, o completare la cartea fundamentală a filosofului – “Lumea ca voinţă şi reprezentare”.

Schopenhauer construieşte o poveste cu doi arici (de fapt, în varianta originală, doi porci spinoşi, înlocuiţi, în varianta lui Freud, cu doi arici) care, în friguroasele nopţi de iarnă, au încercat să se încălzească stând înghesuiţi unul lângă celălalt. Numai că, apropiindu-se prea mult, au fost nevoiţi să se îndepărteze, pentru a nu se răni cu ţepii. Cu toate acestea, frigul i-a împins din nou unul lângă altul, situaţia repetându-se. În cele din urmă, după multe rânduri de încercări, au descoperit că ar fi cel mai bine să rămână la o anume distanță unul de celălalt. Printr-un astfel de aranjament, nevoia reciprocă de căldură era satisfăcută moderat şi nici nu se mai înţepau reciproc.

Mutatis mutandi, “dilema ariciului” exprimă, spune filosoful, şi dilema relaţiilor umane, oamenii căutând să se apropie unii de alții pentru confort și conexiune, dar ajungând să se confrunte cu riscul de a fi răniți sau respinși.

Când vorbește despre nevoia umană de “căldură”, Schopenhauer se referă la complexitatea relațiilor umane, la nevoia de conexiune, empatie și afecțiune. Cu toate acestea, atât regulile sociale, cât și natura umană împiedică o apropiere adevărată, autentică, de ceilalți. De obicei, “dilema ariciului” este văzută ca o metaforă a incapacității oamenilor de a dărâma zidurile interioare, pentru a stabili o comunicare veritabilă cu ceilalţi.

Apropierea de ceilalți este eliberatoare sau distructivă?

În mod paradoxal, în viziunea lui Scopenhauer, cu cât ne apropiem mai mult, cu atât riscăm să suferim sau să-i facem pe alții să sufere. Acesta este motivul pentru care unii oameni vor prefera să se izoleze, să nu învestească emoțional sau vor alege să favorizeze relațiile superficiale, de teama să nu sufere în ziua în care o astfel de relație se încheie. În anumite cazuri, izolarea este o nevoie viscerală, vitală.

„Nevoia de societate, mai spune Schopenhauer (în maniera sceptică, definitorie pentru filosoful german), care zvorăște din golul și monotonia vieții oamenilor, îi unește o vreme; dar multele lor manifestări neplăcute, uneori respingătoare, și dezavantajele insuportabile îi depărtează încă o dată. Distanța medie pe care o descoperă în cele din urmă și care le permite să îndure să fie împreună, este reprezentată de politețe și bunele maniere. Oricui nu se ține de asta i se spune “să păstreze distanța”. În virtutea acesteia, este adevărat că nevoia de căldură reciprocă va fi doar imperfect satisfăcută, dar, pe de altă parte, “înțepătura” (ariciului) nu va fi simțită. Cu toate acestea, oricine are multă căldură interioară va prefera să se țină departe de societate, pentru a evita să dea sau să primească necazuri sau supărări” (Arthur Schopenhauer, “Parerga și Paralipomena”).

Explicaţia lui Sigmund Freud pentru “dilema ariciului”

Sigmund Freud, celebrul medic neuropsihiatru austriac, fondator al școlii de psihanaliză, s-a dovedit a fi extrem de interesat de metafora lui Schopenhauer – “dilema ariciului”- încercând să răspundă, cu mijloacele psihanalizei, la întrebări de felul: “De ce ne izolăm de cei dragi? De ce ne este atât de frică să nu fim răniți? De ce este atât de greu pentru cei care suferă de anxietate și depresie să caute ajutorul altora? De ce se instalează această dilemă între părinți și copii, prieteni, frați, iubiți?”.

Răspunsul la aceste întrebări, din perspectiva freudiană, ar trebui căutat în diversele complexe/ reprezentări mentale pe care o persoană le construieşte despre o situaţie, reprezentări condiţionate de informaţiile conservate de memoria personală.

În decursul vieţii individuale, spune Freud, fiecare trăieşte experienţe pe care nu le poate depăşi sau pentru care a făcut eforturi extraordinare să le depăşească, iar situaţia respectivă va deveni un factor declanşator pentru un complex.

Dilema ariciului şi găsirea echilibrului în relaţiile cu ceilalţi

Ar trebui să ne deconectăm de societate pentru a deveni propria noastră sursă de “căldură”, așa cum sugerează Schopenhauer, folosind ca metaforă “dilema ariciului”? Sau ar trebui să căutăm prietenie, empatie, înţelegere, știind foarte bine că lucrurile ar putea merge prost?

Unii consideră că singurătatea permite o mai bună cunoaştere a sinelui, să descoperi mai multe lucruri despre tine decât atunci când eşti într-un grup tot timpul. Dar, în același timp, izolarea poate provoca un sentiment de înstrăinare de lume şi chiar suferinţă.

Situată la jumătatea spectrului dintre bine și rău, singurătatea are multe nuanțe. Pentru mulţi oameni poate fi o oportunitate de auto-îmbunătățire, iar pentru alţii, o rană letală, aceştia din urmă străduindu-se să o evite prin implicarea adesea în relații pe care nu le doresc cu adevărat și, ca urmare, ajung din nou singuri. Un cerc vicios.

Psihologia de astăzi vine şi recomandă calea de mijloc. Profitând de experiențele din trecut, de greșelile inevitabile, “dilema ariciului” poate fi rezolvată prin a fi mai selectiv în alegerea celor din jur, adică prin construirea unui cerc social mai sănătos, care să permită conservarea propriei identităţi, făcând parte totuşi dintr-un grup.

Este esenţială, aşadar, în relaţia complicată dintre cunoaştere şi fericire, de stabilirea unei distanţe prudente (ca în povestea cu “aricii”) între ceea ce ne dorim și ceea ce este/ considerăm a fi un exces.

Cunoașterea, în nenumăratele ei ipostaze, este o piatră de temelie a progresului uman. Ne oferă perspective, ne dă putere să luăm decizii în cunoștință de cauză, alimentează eforturile noastre bazate pe curiozitate, expunându-ne, în acelaşi timp, unor realităţi brute, nefiltrate, care ne pot destabiliza convingerile, idealurile, percepția asupra fericirii.

“O a treia opțiune”…

“Dilema ariciului” rămâne şi astăzi o metaforă filozofică puternică, reflectând tensiunea eternă dintre dorința umană de cunoaștere, de apropiere de ceilalţi, și teama de consecințe.

În societatea contemporană, în care, tehnologic, posibilitatea de comunicare cu cei din jur a atins cote de neimaginat, omul se află într-o situaţie ingrată, părând a fi din ce în ce mai singur sau mai nepriceput în a transmite ceea ce simte, gândeşte, doreşte, deşi, aparent, face acest lucru tot timpul.

Un cunoscut scriitor şi jurnalist francez contemporan, Bernard Werber, observa că: “Este vremea să ieșim din dualismul obișnuit al lumii oficiale și al celei iraționale. Există fapte, există evenimente și este important să vorbim firesc, fără pasiune sau excluderi sistematice. Lumea nu se află într-o simplă dihotomie “eu cred – eu nu cred”. Este loc și pentru o a treia opțiune, pe care o putem rezuma într-o frază: “nu-mi pot explica deocamdată, dar asta nu mă împiedică să reflectez și să văd dacă nu-mi poate folosi la ceva”.

Tot el sintetiza extrem de plastic “dilema ariciului”, ca parte consubstanţială a naturii umane, în câteva versuri incluse într-una dintre cărţile sale: “Între ceea ce gândesc/ ceea ce vreau să spun/ ceea ce cred că spun/ ceea ce spun/ ceea ce vreţi să auziţi/ ceea ce credeţi că auziţi/ ceea ce auziţi, de fapt,/ ceea ce aţi vrea să înţelegeţi/ ceea ce credeţi că înţelegeţi /ceea ce înţelegeţi/ exista zeci de posibilităţi de a avea dificultăţi în comunicare/ Să încercăm totuşi”…