Familia Hypsilophodontidae cuprinde mai multe specii de dinozauri din care amintim Fulgurotherium, Gongbusaurus, Jeholosaurus, Eugongbusaurus, Qantassaurus care apartin grupului Hypsilophodontia a ornithopodelor primitive de talie mica. Aceste creaturi aminteau de gazelele de azi prin faptul ca aveau corpul zvelt si se deplasau biped.
In perioada Cretacicului inferior dinozaurii Fulgurotherium populau zonele cu paduri luxuriante, cat si regiunile polare sudice de pe teritoriul Australiei si Antarcticii, care in acele vremuri formau acelasi continent. Aceste animale preistorice erau adaptate perfect la temperaturile scazute de cel mult 10ºC cat si la noptile polare foarte lungi care durau 60 de zile.
Fulgurotheriumul impresiona prin faptul ca era un alergator excelent. Acest lucru se datora gambelor sale lungi, care depaseau lungimea coapselor si care il ajutau sa atinga viteze foarte mari, de aproximativ 32 km/ h.
De asemenea, labele mari cu degete lungi – trei indreptate inainte si al patrulea pozitionat mai sus si orientat inapoi – il asemanau cu pasarile de azi. Mai mult decat atat insertiile musculare puternice il ajutau sa se deplaseze cu pasi mari, sa faca salturi astfel incat sa parcurga distante mari intr-un timp relativ scurt. Coada lunga, subtire si flexibila avea rol in mentinerea echilibrului dar si in schimbarea directiei in timp ce alerga.
Aceasta era alcatuita dintr-o serie de vertebre si tendoane care prin dimensiunea lor descrescatoare ii creau un aspect mai gros la baza si din ce in ce mai subtire spre varf. Membrele anterioare erau mai scurte decat cele posterioare, aveau degete subtiri prevazute cu gheare ascutite, putin curbate si erau utilizate la apucarea manunchiurilor de plante de pe sol.
Capul era mic se termina cu botul alungit si ciocul cornos lipsit de dinti. Plantele erau taiate cu dintii incisivi ascutiti de pe maxilarul superior, macinate cu ajutorul maselelor si astfel transformate intr-o pasta. Aceasta era inghitita cu ajutorul muschilor esofagieni si trimisa in stomac asigurand necesarul de substante nutritive organismului.
Ochii mari erau pozitionati pe partile laterale ale capului astfel incat printr-o buna acuitate vizuala dinozaurul reusea sa distinga orice miscare din jurul sau chiar si in amurg. De asemenea, simtul sau olfactiv era foarte bine dezvoltat ii permitea sa simta din timp orice pericol iminent.
In caz de pericol, Fulgurotherium avea o singura metoda de a scapa de urmaritori – prin fuga – si de cele mai multe ori prin multe salturi si viteza mare reusea sa descurajeze si sa convinga pradatorii ca nu aveau nici o sansa sa-l ajunga.
Aceasta specie a fost descrisa in anul 1932 de catre paleontologul Friedrich von Huene si a fost numita Fulgurotherium australe. Ramasitele sale fosile au fost descoperite in straturile sedimentare cretacice de suprafata ale diferitelor regiuni australiene si dateaza de acum 130-110 milioane de ani.
Dinozaurul Fulgurotherium face parte din ordinul Ornithischia, clasa Sauropsida.
