Două simboluri dintre multele asociate celor două mari sărbători creştine – Floriile ortodoxe şi Paştele catolic – sunt salcia şi crinul, subsumate unui timp al înnoirii în natură şi în plan spiritual.
Sărbătoarea Floriilor este celebrată, în toată lumea creştină, în duminica de dinaintea Paştelui, refăcând ritualic intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim, cu numai câteva zile înainte de a fi răstignit. Marchează, în acelaşi timp, pe lângă dimensiunea religioasă, triumful primăverii, într-o perioadă în care şi omul este chemat să se reînnoiască.
Anul acesta, în 2022, data de 17 aprilie înseamnă Sărbătoarea Floriilor, pentru ortodocşi, şi Paştele, pentru catolici. Se ştie că data Paştelui este variabilă şi că Paştele catolic nu coincide cu Paştele ortodox, aceste aspecte arătând că este vorba de nişte convenţii pe care autorităţile bisericeşti le-au stabilit la un moment dat.
Cum se calculează data Paştelui?
La primul “Conciliu ecumenic de la Niceea”, din anul 325 d.Hr., s-a hotărât ca data Paştelui să fie, în fiecare an, în prima duminică de după prima Lună plină, de după echinocţiul de primăvară, fenomen astronomic care are loc la data de 21 martie, cu o variaţie de cel mult două zile înainte sau după, în unii ani.
Prin urmare, data Paştelui creştin depinde de două repere: unul fix – echinocţiul de primăvară (21 martie sau maximum două zile înainte sau după 21 martie) şi unul variabil – prima Lună plină de după echinocţiul de primăvară, care, uneori, este mai apropiată de data de 21 martie, alteori mai îndepărtată.
Dacă Luna plină ar fi la aceeaşi dată cu echinocţiul de primăvară şi ar fi într-o sâmbătă, Paştele se poate sărbători chiar a doua zi, duminică. Dacă Luna plină ar fi chiar înainte de echinocţiul de primăvară, Paştele va fi în duminica de după 29 de zile. Aşadar, data Paştelui poate varia într-un interval de 35 de zile.
Paştele ortodox şi Paştele catolic
Faptul că data Paştelui catolic este anterioară datei Paştelui ortodox se explică prin schimbarea calendarelor, dar şi printr-o decizie luată la Conferinţa de la Constantinopol, din 1923. Prin bula papală “Inter Gravissimus”, în 1582, se stabilea trecerea la calendarul gregorian, noul calendar al lumii catolice. La data respectivă, doar Franţa, Spania, Italia, Portugalia şi Luxemburg au adoptat calendarul gregorian, ulterior şi Germania (în 1700), Anglia (în 1752), apoi şi alte ţări. În România, calendarul gregorian a fost adoptat în 1919, fără a fi consultată însă şi Biserica ortodoxă.
La Conferinţa de la Constantinopol, din 1923, s-a stabilit că, în toate Bisericile ortodoxe, data Paştelui să fie stabilită după calendarul iulian, indiferent dacă ţările respective au trecut la calendarul gregorian sau nu. Iar această regulă urma să fie respectată până în momentul în care toate ţările ortodoxe din lume vor face trecerea la noul calendar. În felul acesta, Paştele nu va fi celebrat la două date diferite în cadrul aceleiaşi confesiuni.
Două simboluri – salcia Floriilor ortodoxe şi crinul Paştelui catolic
Dincolo de realitatea bizară ca aceeaşi sărbătoare creştină să fie celebrată la date diferite, dincolo de convenţii, calendare, reguli, importantă este semnificaţia pe care o acordăm acestor momente de peste an, semnificaţie care depăşeşte temporalitatea măsurabilă în ani, luni, zile.
Cele două simboluri – salcia Floriilor ortodoxe şi crinul Paştelui catolic – consacrate de timp şi de tradiţii, vin să potenţeze mesajul ritualurilor din această perioadă şi în jurul lor s-au ţesut nenumărate legende şi mituri.
În limba română, denumirea “Florii” vine din latinescul “Floralia”/ “Floralies”, provenit din “Ludi Florae”, care, în antichitatea romană, era sărbătoarea dedicată zeiţei Flora, stăpâna lumii vegetale, a florilor, a primăverii, tinereţii şi fertilităţii. Sărbătoarea “Ludi Florae” s-a născut în secolul al VIII-lea i.Hr., la Roma, în vremea împăratului Titus Tatius, începea la data de 27 aprilie şi dura şase zile.
În vremea de început a creştinismului, datele multora dintre noile sărbători (Paştele, Sărbătoarea Sfântului Gheorghe, Crăciunul etc.), la decizia reprezentanţilor bisericii, au fost suprapuse peste vechile sărbători precrestine, pentru a-i convinge mai uşor pe credincioşi să participe la ceremonii.
Sărbătoarea Floriilor şi semnificaţia unuia dintre cele două simboluri – salcia
Sărbătoarea Floriilor a fost celebrată iniţial, în secolul al IV-lea, numai la Ierusalim, mai târziu în toată lumea creştină. La Ierusalim, după cum a consemnat, în jurnalul său, o anume Egeria, oamenii se întâlneau în Biserica Mare de pe Golgota, apoi mergeau pe Muntele Măslinilor, unde intonau imnuri de slavă lui Dumnezeu, spuneau rugăciuni. În tot acest timp, ţineau în mâini ramuri de curmal (finic), simbol al “celui drept, dăruit cu binecuvântarea cerului”.
În tradiţia românească, Sărbătoarea Floriilor este “Duminica stâlpărilor”, “stâlparea” fiind denumirea populară a crenguţelor de salcie înfrunzite si inflorite (“mâţişorii”), care se împart credincioşilor, după slujbă. Salcia – unul dintre cele două simboluri legate de această perioadă – a înlocuit, la noi, ramurile de finic (curmal) de la Ierusalim, care nu cresc in zona noastră geografică.
Ramurile de salcie sunt culese în ajunul Floriilor, se duc la biserică, iar a doua zi sunt sfinţite, înainte de a fi împărţite credinciosilor, care le aşează, acasă, la icoane, acolo rămânând întregul an. Se folosesc, ritualic, pentru a opri grindina şi furtunile distrugătoare, pentru fertilizarea stupilor, pentru vindecarea de boli etc.
În plan simbolic, salcia este expresia nemuririi, a Legii divine – faptul că ramurile tăiate, înfipte în pământ, supravieţuiesc, înfrunzesc, este semnul respectării acestei Legi. În plus, salcia veşnic verde este pusă în relaţie, în textele sacre, cu Fecioara Maria.
Şi în alte culturi şi tradiţii, salcia este asociată “arborelui lumii”, legăturii dintre Cer şi Pământ, ca în Tibet, este arborele sacru, simbolul renaşterii ciclice, la indieni.
Crinul Paştelui catolic
Dintre cele două simboluri – salcia şi crinul – cel din urmă semnifică puritatea, inocenţa, iubirea, renaşterea. Este numit “apostol al speranţei în haine albe” şi legendele spun că a crescut prima dată în Grădina Ghetsimani, după moartea pe cruce a lui Iisus. În multe biserici catolice, se poate vedea că altarele sunt împodobite, de Paşte, cu mari cruci alcătuite din flori de crin.
Asociat Fecioarei Maria, crinul este şi un simbol al Bunei Vestiri, în iconografia creştină timpurie existând imagini ale Arhanghelului Gavriil oferind Fecioarei Maria un buchet de crini albi. Crinul mai poate semnifica şi uitarea de sine, în sensul încredinţării voinţei lui Dumnezeu, un fel de abandon mistic.
În tradiţia biblică, floarea de crin este şi simbolul alegerii, al opririi la fiinţa iubită, aşa cum sugerează un verset din “ Cântarea Cântărilor: “Cum este crinul intre spini, aşa este draga mea între fete”.
Celor două simboluri – salcia de Florii şi crinul de Paşte – li se adaugă nenumărate altele, toate integrându-se într-un arhetip, parcurgându-se etape şi respectându-se datini care să amintească faptul că este timpul înnoirii lumii şi un moment de renaştere pentru fiecare dintre noi. Este o şansă repetabilă, pe care o are fiinţa umană, de a se elibera de dominaţia profanului prin repere ale timpului sacru.
