Au trecut doi ani de când am vizitat Clujul pentru prima (şi singura) dată însă îmi amintesc atât de bine atmosfera şi senzaţiile trăite acolo, de parcă s-ar fi întâmplat săptămâna trecută. În vara lui 2012 am vrut să fac o plimbare undeva în ţară, într-un loc unde nu mai fusesem, iar Cluj-Napoca a fost alegerea la îndemână. Nu am plecat cu aşteptări mari la drum şi cred că mi-am dorit pur şi simplu să evadez din agitaţie, lăsându-mă îmbrăţişată de un oraş mai mic, pe ale cărui străzi să nu mă tem că m-aş putea pierde.
Am stat la o pensiune drăguţă, destul de aproape de centru, cu gazde calde şi prietenoase, într-o cameră cochetă, cu pereţi înalţi, de unde mi-a fost foarte uşor să mă mişc prin oraş, fără să trebuiască să iau vreun autobuz.
Vacanţa în Cluj-Napoca a început în forţă, cu o vizită plănuită la Grădina Botanică, despre care auzisem că este una dintre cele mai frumoase din ţară. Se întinde pe o suprafaţă de aproape 14 hectare şi adăposteşte peste 10 000 specii de plante din toată lumea, împărţite pe mai multe sectoare: ornamental, fitogeografic, sistematic, economic şi medicinal.
Cel mai mult mi-au plăcut serele cu plante exotice şi, trebuie să recunosc, statuile. E genul de grădină în care nu te poţi plictisi. Am urcat şi în turnul cu apă, pe nişte scări care evident că mi-au dat emoţii. Chiar dacă afară era o zi toridă de vară, în grădina botanică am găsit şi locuri umbroase, copaci impunători şi minipăduri cu răcoare. Deşi era weekend, la acea oră nu prea era agitaţie mare, iar puţinii vizitatori se plimbau liniştiţi printre straturile de verdeaţă, flori colorate şi cactuşi ameninţători.
După o tură prin grădina botanică, am coborât în centru să mănânc şi nu mi-a venit să cred când am văzut cât de multă pace e pe străzi. Nu ştiu dacă e o regulă însă în weekendul în care am fost eu, centrul Clujului era închis maşinilor, aşa că te puteai plimba în voie. Se pare că lipsa studenţilor pe timp de vară transformă Clujul dintr-un oraş efervescent într-unul molcom, care zace pur şi simplu în lumina lui Cuptor, numărând încet orele şi minutele. Am luat prânzul la un restaurant şic, dar cozy, cu ghivece de busuioc pe mese şi mâncare delicioasă, iar după ce am prins energie am mers mai departe.
În Piaţa Centrală am admirat Biserica Sfântul Mihail, edificiu gotic, unul dintre monumentele-simbol ale oraşului. Aflată în bătaia soarelui, biserica dă senzaţia de siguranţă şi stabilitate, iar odată intrată înăuntru am fost întâmpinată de un val plăcut de răcoare, în care m-am scufundat cu încredere, privind la vitraliile atent lucrate şi la detaliile altarului.
Ieşită din nou în căldura de iulie, mi-am îndreptat atenţia spre statuia lui Matei Corvin, aflată chiar în faţa bisericii. De fapt, este un grup de cinci statui care îi reprezintă pe regele Matia, călare pe cal, şi pe cei patru generali ai săi. Cum pe mine statuile clasice nu mă prea impresionează, nu am zăbovit prea mult, ci am luat-o pe o străduţă laterală, despre care aveam, apoi, să aflu că este „strada în oglindă”, deoarece clădirile care se ridică de-o parte şi de alta sunt identice, având o arhitectură simetrică. Este vorba de strada Iuliu Maniu, începută în secolul al XIX-lea şi realizată aşa după moda urbanistică haussmanniană. Imobilele de pe o parte a străzii au fost renovate, în timp ce casele de vizavi încă aşteaptă o reîmproaspătare a faţadelor.
Mergând înainte pe strada Iuliu Maniu am ajuns în Piaţa Avram Iancu, denumită aşa după statuia revoluţionarului paşoptist ce tronează în mijlocul ei şi care, ca să fiu sinceră, e oribilă. Statuia se află pe un soclu foarte înalt, mai exact, pe o coloană sculptată cu diferite modele şi… personalizată de porumbei.
În spatele statuii se află Catedrala Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului, construită după unirea Transilvaniei cu România, în perioada anilor 1920 – 1930. Biserica are un stil arhitectural interesant. Este îngustă şi înaltă, ceea ce mi-a dat impresia de graţie, în pofida masivităţii generale a edificiului.
Tot în Piaţa Avram Iancu am văzut clădirea Teatrului Naţional „Lucian Blaga”, inaugurat la 1 decembrie 1919, care găzduieşte totodată şi Opera Naţională Română, un edificiu destul de jucăuş ca aspect, construit în stil baroc-rococo.
De la teatru, am pornit pe Bulevardul Eroilor înapoi spre Piaţa Centrală. Bulevardul Eroilor este una dintre cele mai vechi străzi din oraş, cu clădiri ce datează din secolele XVIII – XX. Am apreciat diversitatea imobilelor şi faptul că nu par trase cu linia, ci fiecare are personalitatea ei. Am trecut pe lângă statuia Lupa Capitolina şi apoi pe lângă Monumentul Memorandiştilor, ce constă într-un clopot susţinut de coloane, cu un citat hotărât la bază, aparţinând lui Ioan Raţiu: „Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă!”
Adăpostindu-mă de arşiţă la umbra unor copaci, am mai privit un pic Piaţa Centrală. Clădirile cu o înălţime mică degajă un aer de relaxare şi creează o suprafaţă aerisită – cam ducem lipsă de aşa ceva în oraşele înghesuite, sufocate cu blocuri de sticlă şi parcări pline…
Una dintre clădirile mele preferate din Cluj a fost Bastionul Croitorilor, restaurat acum câţiva ani – unul din puţinele turnuri de fortificaţie ale Vechii Cetăţi care a rezistat timpului. În prezent, acesta găzduieşte Centrul de cultură urbană, un spaţiu care include o cafenea literară, o sală de conferinţe şi camere pentru expoziţii. O clădire transformată cu succes, aş zice, care nu şi-a pierdut din farmec, ba dimpotrivă. În faţa bastionului se înalţă statuia lui Baba Novac, dezvelită în anul 1975 şi care-l comemorează pe generalul lui Mihai Viteazul.
Pentru că îmi place să mă bucur de natură, chiar şi atunci când sunt într-un oraş, am făcut o plimbare şi prin Parcul Central din Cluj, unde clădirea Cazinoului, renovată de curând, mi-a făcut o impresie tare bună. Parcul are o vârstă venerabilă, de peste 180 de ani, întinzându-şi verdeaţa generoasă şi aleile cu pietricele în jurul lacului Chios, iar Cazinoul dă o tuşă de eleganţă întregii zone.
La Cetăţuie am descoperit un alt parc fain, spre care am urcat cu nerăbdare, în căutarea celebrului punct de panoramă. Cetăţuia reprezintă o fortificaţie realizată în perioada Habsburgică, în secolul al XVIII-lea, cu rolul de a apăra oraşul. Este amplsată pe vârful dealului cu acelaşi nume, în cartierul Gruia. Vechea cetăţuie nu a trecut însă proba timpului. Din ea au mai rămas în prezent câteva ziduri şi clădiri, afectate de alunecările de teren din zonă.
Pe colină se ridică şi Hotelul Belvedere, construit în perioada anilor 1970, în cel mai pur stil comunist, care nu reprezintă o privelişte prea plăcută. Trecând de el, am ajuns pe buza dealului, de unde Clujul se vede întinzându-şi acoperişurile până departe. Biserica Sfântul Mihail şi turla sa curajoasă sunt în prim-plan, dar nu se lasă mai prejos nici noul stadion şi nici cartierele de blocuri. E minunat Clujul de sus, iar faptul că înălţimea cetăţuii nu este foarte mare îți permite să analizezi în detaliu fiecare colţişor. La Cetăţuie sunt şi ceva terase unde poţi să bei un suc sau o cafea, având oraşul la picioarele tale.
În ceea ce priveşte muzeele, nu le-am acordat prea mare atenţie, mai ales că cele două zile în care am stat la Cluj mi s-au părut neîncăpătoare pentru câte chestii sunt de descoperit în oraşul ăsta. Mi-ar fi plăcut să vizitez Muzeul Farmaciei, de care auzisem numai lucruri bune, dar l-am găsit închis. Am văzut în schimb Muzeul de Artă, găzduit de Palatul Banffy, a cărui curte interioară cred că ar avea nevoie de ceva îngrijiri, căci arată destul de tristă.
Cluj-Napoca are o mulţime de palate, biserici şi clădiri cu arhitectură interesantă, descoperite în plimbările mele, însă al căror nume nu l-am reţinut. Asta deoarece pentru mine e mai important ceea ce-mi oferă clădirea pe loc, vizual vorbind, decât o anumită titulatură sau un statut pompos. Aşa că m-am mulţumit să le admir pur şi simplu formele ciudate, îndrăzneţe, unele ivindu-se după mănunchiurile de cabluri ce atârnă pe stâlpi.
După vizita la Cluj, din vară, mi s-a deschis apetitul pentru acest oraş, pentru clădirile sale pline de istorie şi poveştile care zac nespuse, dincolo de ziduri, în curţile vechi. Acum mi-aş dori să-l văd şi într-o cu totul altă ipostază, iarna, când zăpada îi mângâie cu blândeţe străzile şi casele.
