Povesteam de curând care este motivul pentru care îmi place să descopăr România mea frumoasă! Se numește Sarmizegetusa Regia și povestea ei începe aici!
Doar liniștea ieșea de peste tot. Ne-am oprit o secundă în fața intrării în cetate. O spărtură în zid, mai exact, asta era toată poarta prin care te întorceai înapoi în timp, până în antichitate. Nici nu-mi trebuia mai mult. Mi-am trecut degetele pe zidurile acelea. Le-am atins, le-am simțit, le-am cercetat cu ochii sufletului. Eram doar eu, față în față cu munca unui meșter priceput, de acum 2000 de ani. Și dacă, mai devreme nu puteam descrie senzația pe care o ai când te întorci, după multă vreme acasă, cum oare să povestesc în cuvinte despre cum ți se zbate inima în piept ca nebuna, încercând să o ia înaintea pașilor?
Iar pașii mergeau domol, molcom, nu ca apa aceea a Sargeției care alerga în aval, pășeau încet pe pământul acela, de parcă le era teamă să nu strivească trecutul. Drumul de la poartă, printre copaci, până la Zona Sacră nu este foarte lung. Inima alerga, pașii încetineau, ochii hămesiți, nu mai aveau răbdare. Apoi, ca într-un basm, cortina s-a ridicat! Copacii s-au terminat, și-au ridicat poalele, lăsând loc unor terase, unui luminiș plin de temple, roți de piatră, cercuri de trunchiuri și geometrii exacte.
Am încremenit locului, în vreme ce inima se adăpa prin foamea ochilor. Preț de clipe am uitat să respir, să clipesc, să fiu. Priveam tot ce mi se arăta aievea în fața ochilor și nu credeam că e real. Nu semăna cu nimic din ce-aș fi putut vedea vreodată în fotografii sau documentare, la acea vreme!
După un timp mi-am făcut curaj să pășesc, desculță, prin iarba aceea mătăsoasă. Rând pe rând, sanctuarele mă primeau printre coloanele acelea, printre plintele de andezit, lăsându-mă să le explorez în voie. Cel puțin, în dimineața aceea nu-și făcuseră apariția nici yoghinii, nici căutătorii de comori, nici toți ceilalți care făceau tot felul de ritualuri cocoțați pe temple. Apoi l-am văzut!
Soarele de andezit! O roată mare, feliată în zece conuri perfecte, ca niște soldați ce așteaptă, în gardă, ordinul. Sau, poate zece ucenici, care își ascultă maestrul, fără să clipească, mi-am spus ușor, în gând. Indiferent ce erau, au fost puși acolo și pentru întâlnirea cu mine. De asta au rezistat timpului, cotropirilor, urgiilor naturii și nevolniciei umane, 2000 dee ani! Pentru întâlnirea cu mine conurile acelea perfecte, trecute parcă prin cel mai fin diamant au rezistat atât! Iar eu mă simțeam măruntă și datoare.
Apoi, magnetic, hipnotizant, Sanctuarul Mare Circular își aștepta tributul. O seamă de blocuri de andezit, rânduite perfect, una lângă alta, una după alta, formau un cerc imens, din piatră perfect șlefuită. Apoi, lipit ca într-un tango etern, un alt rând de piloni, drepți, privind înspre soare, stătea parcă la taclale cu primul rând de blocuri de andezit. Patru intrări, fiecare în câte o altă zare a văzduhului asigurau, pe vremuri, accesul în acest templu.
Probabil că majoritatea coloanelor de susținere erau realizate din lemn, de aceea, mărturie lor stau astăzi alte trunchiuri vechi de mai bine de 30 de ani, de pe vremea în care aici s-a turnat pelicula Dacii, regizată de Sergiu Nicolaescu. Se pare că aceste trunchiuri ar fi fost amplasate exact pe urmele carbonizate descoperite de către arhelogii care au descoperit Sarmizegetusa Regia. Dar despre istoria ei și descoperiri o să-ți povestesc cu altă ocazie căci acum e vremea doar pentru povești și destine.
Nu-s multe cuvinte în lumea asta care să poată ilustra cum m-am simțit acolo, privind sanctuarul acela imens. Într-adevăr, timpul se oprise. Vântul uitase să mai alerge. Soarele încremenise și el, deasupra mea. Pașii se opriseră. Inima nu mai gonea. Ajunsese acasă. Aici mă trăsese după ea atâția ani. Acum, abia acum înțelegeam de ce gonea. Voia acasă. Și aștepta nerăbdătoare întâlnirea aceasta cu locurile ei dragi. O adusesem din nou, pe meleagurile din care își trăgea seva.
Atunci m-am hotărât să le știu fiecare petic de istorie. Atunci m-am hotărât să le scriu dacilor, istoria pe care o închiseseră în pietre și în inima mea. Atunci, în locul acela, cu ochii agățați de stâlpii aceia de lemn, mi-am schimbat tot cursul vieții.
Așa a apărut “De Sabie și Neam”, primul volum de versuri istorice despre daci. Așa s-au născut în anii care au urmat, expoziții de fotografie și excursii în care ghidul din mine, povestea altora despre istoriile antice ale Sarmizegetusei. Așa a schimbat cetatea vechilor daci, destinul unui om. Sau, în felul acesta, într-o fracțiune de secundă, a pus un destin, pe făgașul pe care trebuia să fie.
Nu știu cât timp trecuse de când contemplam toate aceste sanctuare. Rotunde, patrulatere, pietre sparte, zimțate, sau perfect șelfuite…pietrele acestea erau istoria mea, a noastră. Și tare păcat era să rămână în sufletele oamenilor, doar niște pietre. Probabil așa a gândit și UNESCO atunci când a înscris situl de la Sarmizegetusa Regia pe lista monumentelor de patrimoniu mondial.
Avusesem un vis. Un vis care se numea Sarmizegetusa Regia și pe care mi l-am văzut aievea, la 23 de ani. Au trecut mai bine de 20 ani de la acel vis și, în fiecare an, visul acela mă cheamă acolo. Între timp, drumul forestier este perfect circulabil, ba, chiar urmează să fie în întregime, asfaltat. Azi poți ajunge cu mașina tocmai până la poarta cetății. Nu mai este a nimănui. E păzită de ani buni de ochiul de vultur al unui dac dârz, Vladimir Brilinski.
Dragostea lui pentru această cetate l-a pus la muncă și atunci când nimeni nu s-ar fi încumetat să facă ceva pentru ea. Azi este administratorul sitului, a pus taxă de vizitare, a scos gunoaiele de printre temple, a pus plăcuțe explicative peste tot și camere de luat vederi prin copaci.
Iar eu răsuflu ușurată cât este el acolo. Știu că mă pot întoarce an de an, să îmi mai semneze în cartea destinului și am să o găsesc tot acolo, nu ciuntită de cei care și-au dorit bucăți din ea, pe post de bibelouri. Mă cheamă an de an să-i cercetez tâlcurile. Să-i văd chipul, care, pe măsura trecerii vremii redevine cel pe care inima mea îl cunoaște de mai bine de 2000 de ani!
Acum știi de ce iubesc eu România și cine e răspunzător pentru asta! Acum știi care-ți sunt rădăcinile și ce fel de respect le poți purta! Însă, indiferent de vei vrea sau nu a asculta, pentru mine tot așa va rămâne ea: Sarmizegetusa mea! Regia!
NB: Fotografiile aparțin autorului, fac parte din expoziția „Sarmizegetusa Regia – Misterul pietrelor”, 2012 și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
