Nu mai e un secret pentru nimeni că îmi place țara aceasta și cutreieratul ei pe cărări. Și nici faptul că împărtășesc cu drag și cu alții, despre locurile prin care trec. Dar oare știți cui datorez eu toate acestea? Și știți cine mi-a sădit în sânge microbul numit, România? Suntem în 2003, în drum spre inima Ardealului!

O mână de oameni porneau pentru cinci zile într-o călătorie care, unora avea să le schimbe tot traseul vieții. Sau să îl modeleze. Eram pe drumuri de la șase dimineața, iar inima-mi nu mai avea răbdare. Îmi dorisem ani întregi să plec pe drumul acesta. De parcă ceva din interiorul meu știa dinainte că mă va defini în tot cea ce urma să fac de atunci înainte!

Clarisa iordache

Destinația? Cetățile dacice din Munții Orăștie! Sună pompos, așa-i? Aproape academic de elevat. Vei vedea, pe parcurs, și de ce spun asta, și de ce, Sarmizegetusa Regia este cartea de vizită a fiecărui român!

Despre ea s-a scris enorm până acum. Și academic, și mistic și de călătorie. Dar n-am văzut prea multe scrieri care să povestească și altora ce anume înseamnă Sarmizegetusa Regia, la nivel personal. Și cum poate schimba viețile anumitor oameni, mai ales…

IMGP2303

Primul popas către inima Daciei a fost la Sibiu. Și despre această mare iubire a mea, am mai scris, chiar aici! După o raită pe la turnuri, gelateria cu înghețată delicioasă amplasată chiar pe artera pietonală din centru, niscaiva magazine de suveniruri, am mers de-a dreptul spre Orăștioara de Sus. Ultimile aprovizionări au fost făcute chiar în Orăștie, pentru că urmau câteva zile petrecute chiar în mijlocul naturii, unde ciocolata, cutiile de suc și prăjiturile cresc mai greu. Foarte greu. Defapt…chiar deloc. Așadar, din centrul orașului, pe lângă impresionanta catedrală ortodoxă începe drumul spre o altfel de viață.

Nu știam pe atunci. Doar făceam ochii mari peste tot, încercând să înregistrez prin cotloanele minții, cât mai multe. Defapt, eu mă gândeam să țin minte drumul, dacă vreodată ar fi să mă mai întorc pe aici. Chiar nu știam atunci…

Drumul șerpuiește printre dealuri, case atent înșirate precum mărgicile, care mai de care mai colorate și mai…mititele. În soarele după amiezei chiar ai crede că aici s-a născut veșnicia, prin satele acestea în care, după ora 17 abia mai vezi țipenie de om pe ulițe. Cine știe cum, rătăcit, câte unul se întoarce de la vreo rudă care stă patru case mai la deal. La deal zic, și ridic ochii către cușmele acelea împădurite. Am senzația că se uită la noi, cum alergăm în goană de roți spre inima lor. E clar că protejează ceva, se vede de la o poștă cum stau așa și scrutează zările. Dar ce anume? Și de ce e așa de importantă inima asta a dacilor de altădată de trebuie protejată chiar și de coloși de piatră și pământ?

E drept, dacă te gândești că tu nu ești un turist străin care nu a mai văzut asemenea peisaje de mai bine de 100 de ani, drumul acesta nu prea te impresionează. În schimb, dacă te uiți atent, cum până și aerul se schimbă în jurul tău, dacă îi vezi pe toți colegii tăi de călătorie cum au amuțit contemplând tabloul de dincolo de geam, începi să te gândești cum funcționează magia.

Sunt aproximativ 30km între Orăștie și Orăștioara de Sus. 30 km de dealuri, case, și șarpe de asfalt ce te duce până la poarta lor. Gândurile îmi zboară la vremurile de altădată și îmi e destul de greu să îmi imaginez toată această zonă plină de copaci, dealuri și fără limba de astfalt a caselor. Mi-e greu și să uit că nu existau cărămizile și nici acoperișurile de tablă, că femeile purtau brățări spiralate, groase și făcute din aur topit și modelat chiar aproape de locuința lor, și că, aceasta din urmă era din paie, lut și circulară, avea vatră în mijlocul ei și adăpostea cine știe câte suflete… peisajul de dincolo de geam nu se potrivește deloc cu decorul pe care încep să-l văd tot mai în detaliu, pe măsură ce mă apropii de Sarmizegetusa Regia. Dar nu-mi fac probleme… îmi spun că imaginația mea o poate lua razna prin astfel de locuri.

Trebuia să-mi fi notat atunci toate câte-mi treceau prin minte. Scene de război, focuri, zile de pace și soare, schimburi de mărfuri, mirosul pâinii proaspăt scoase din vatra unei case, copii aceia curajoși și atât de aproape de zei, templele, preoții cu ritualurile lor…dar cum mă gândeam că-s toate doar în imaginația mea, le-am lăsat să se ducă.

DSC_0267

Odată ce am ajuns la cazare, ochii zilei își luau rămas bun de la lume. Mai erau doar câteva ore, doar atât mă mai despărțea de locul în care mi-am dorit să ajung, atâta amar de vreme. Undeva, spre miez de noapte am adormit. Însă somnul acela, dintr-o cabană de lemn, atât de aproape de strămoșii mei, numai somn nu a fost. I-am visat pe toți, ca și cum, după mai bine de 2000 de ani erau tot acolo. Și, cumva, numai noaptea se mai dezvăluiau privirii.

Dimineața nu m-a prins între așternuturi. Bântuiam ca fugărită pe afară, printre aburi, un fel de cețuri și sulițe de foc, ce încă nu pârjolea. Nu mai aveam răbdare să se trezească toți și să se urnească. Cu chiu cu vai, plecăm undeva până în ora opt, spre capitala dacilor. 25 km de drum forestier. Ok, îmi spun, mai trebuie doar un pic de răbdare. Doar că răbdarea mea pentru numărul de kilometri părea că se sfârșise încă de cu seară. Când în final mai erau doar cinci de parcurs, ghidul ne anunță că mașinile nu pot merge mai departe deoarece drumul este foarte prost și vom porni la pas spre cetatea lui Decebal.

Inițial tare am mai strâmbat din nas. Dar, acei cinci kilometri au fost exact cei care urmau să-mi deschidă apetitul pentru astfel de destinații. La orice pas găseam câte un luminiș în care să-mi odihnesc ochii. După fiecare urcuș mai abrupt, îmi ostoiam setea cu apa Sargeției. În fine, îi spune Apa Grâdiștei sau Râul Orăștie, dar îl vei găsi și sub alte denumiri. Cert este că, o apă așa gustoasă pe un soare arzător de iulie este însăși binecuvântarea lui Zamolxe!

Într-un final, după ultima cotitură, zăresc zidurile. Ai fi zis că se odihnesc acolo de mii de ani. Defapt, chiar asta făceau. O liniște asurzitoare îmi țipa în timpane, jucându-se cu imaginația mea. Nu se auzea niciun tril, niciun pas de furnică, parcă totul era încremenit, suspendat, undeva, într-un univers paralel. Niște cai pășteau nestingheriți, învăluiți de praful colbului ce dansa jucăuș în razele ce jucau, pitulate printre copaci. E greu de descris în cuvinte ce simți văzând astfel de locuri. Te aștepți ca, în orice clipă să apară de printre trunchiuri un dac, cu cușma lui cu tot, cu sica-n brâu și ie albă, încinsă peste ițari. L-am căutat din priviri, sperând, pentru o secundă că, într-adevăr se va iți de pe undeva.

NB: Fotografiile aparțin autorului, fac parte din expoziția „Sarmizegetusa Regia Misterul Pietrelor”, 2012 ;i nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.