Călătoriile în Italia au fost întotdeauna un material fructuos pentru gândurile copilăriei mele. La vârsta de 2 ani m-am îmbarcat, pentru prima oară, cu ai mei în avion „cochetând”, la spusele părinților, cu diverși pasageri prin prisma fragedului gângurit. Amintirile, deși înmagazinate, în prezent sunt ascunse în cotloanele minții și doar alături de familie sau poze pot descoperi iar și iar fragmente din prima călătorie.
Apoi, la vârsta de 11 ani, am urmat un alt traseu la cușetă, pentru a-mi revedea rudele aflate la 1873 de kilometri distanță. Perioada aceea a fost una de explorare mutându-ne de la Torvaianica, un orășel al Italiei, în apropiere de Marea Tirreno, la Roma și, ulterior, la Sesto San Giovanni, o zonă rurală cu un relief de câmpie imposibil de uitat. Lăsând în urmă amintirile imaginii Colosseumului, a Statuii lui Giuseppe Garibaldi din Milano și fântânii arteziene din Roma, Fontana di Trevi, îmi permit să îmi amintesc, de parcă a fost ieri, plimbarea în parcul de distracție de la Sesto, cum îi spuneam noi, „Giostre”. După un drum de câteva ore, de la Torvaianica la Sesto și un somn profund, mama mă trezește spunându-mi: „Am ajuns la Giostre, pune-ți bluza pe tine că e frig și coboară.” Părinții au plătit biletul de intrare la preț redus pentru mine și verișorul meu, apoi a început periplul. Curajul, pe-atunci nu era un atuu de sprijin, așa că am preferat să mă urc în doar câteva instalații care, îmi ofereau o priveliște de aproape a solului.
Coloritul figurinelor, muzica de pe fundal, râsetele oamenilor contribuiau și ele la formarea unui portret imaculat, al unui tărâm feeric la care, avusesem acces doar prin visare. Chiar dacă imaginile mașinilor bușitoare pe lac sau a rațelor din plastic care așteptau să fie pescuite – pentru un premiu considerabil din pluș – sunt încețoșate, retrăiesc și azi același sentiment de fericire pură, atunci când îmi aduc aminte de acel loc. Una din atracțiile principale ale parcului era un trenuleț amplasat pe apă, în mijlocul căruia se putea observa vag o cocoașă neagră care aparținea unui simulacru ce reprezenta o balenă neagră. După ce trenulețul făcea înconjurul acelei cocoașe, balena ieșea la suprafață înspăimântând cu dimensiunile ei.
Poze recente ale parcului de distracții de la Giostre sunt cele de jos însă ele nu au putut surprinde cu adevărat ceea ce ochii mei de copil au imortalizat, în urmă cu 14 ani.
Verile toride mi le petreceam alături de rude, mare și de una dintre cele mai bune înghețate, Ghiacciolo, cu aromă de cola. Spre plajă, porneam cu parmezan, fete biscottate – sau pâine prăjită destinată mesei de dimineață și prosciutto, iar prânzul ne aștepta cald cu tagliatele și scoici. De obicei, triada colazzione-pranzo-cena (masa de dimineață- prânz-cină) avea loc pe terasa din Torvaianica unde aveam vedere la Marea Tirreno. Poze recente sunt cele de jos:
Vara trecută, am revenit în întâmpinarea dulcei Rome care mi s-a părut că poartă un aer melancolic. Sau poate am crescut eu? Ne-am stabilit în apartamentul mătușii mele la Roma, Upim care are o vedere vie, verde a curții din spate. Vecinii și portarul sunt cei care se îngrijesc de grădina blocului.
După ce ne-am lăsat bagajele și am mâncat, am pornit către Piazza di Trevi, în căutarea Fontanei di Trevi pentru reînvierea trecutului, pus sub semnul monedelor – de-atunci – aruncate peste umăr, în fântână. După cum se observă în imaginea de mai jos, centrul fânânii este dominat de figura lui Neptun, zeul mării, aflat într-un car de luptă sub forma unei scoici, tras de doi cai de mare. La stânga lui Neptun se află o statuie care simbolizează abundența, iar cea din dreapta reprezintă sănătatea.
Pe lângă neobosiții turiști, în Piazza di Trevi puteau fi obsevate siluetele „statuilor pline” ce își schimbă poziția odată ce turiștii vin în întâmpinarea lor. Deși vremea nu era deloc în favoarea lor, iar razele soarelui parcă topeau tot ce le stătea în cale, oamenii-statui erau bucuroși să-și surprindă audiența. Îmi aduc aminte de reacția pe care am avut-o atunci când, la o mult așteptată pală de vânt, mi-am pierdut pălăria care s-a rostogolit la picioarele a ceea ce eu credeam că este o statuie. Cu fața către ai mei, spunându-le în românește „așteptați-mă”și cu spatele la statuie mă îndreptam să îmi iau pălăria de pe jos. Când, dintr-o dată, statuia coboară de pe piedestal, mă bate pe umăr și îmi spune: „Poftim!” Nu știam către ce să acord uimire mai multă: către flexibilitatea statuii sau către vocea care îmi verbaliza în românește. Cred că și omu- statuie a râs de grimasa mea, dar nu pot spune cu certitudine. Atât agitația de afară care acoperea orice sunet al comunicării, cât și îmbrăcămintea care îl acoperea complet dădeau impresia unei solemnități.
De la parterul unuia din blocurile din imagine, mirosul Lavazzei se putea simți cum se ridică și împrejmuiește piața. Dulce (a)Romă! Cum mă purta înainte și înapoi…
Spre seară, după un prânz tipic italienesc, în plimbare, am putut observa ruinele drumului Via dei Fori Imperiali care se întind în linie, de la Piazza Venezia la Colosseum, luând în circuit Forumul lui Traian, Forumul lui Augustus și cel al Nervei. Via dei Fori Imperiali a fost construit la ordinele dicatorului fascist, Benito Mussolini. Fiecare an, pe data de 2 iunie, strada este gazda celebrării descoperirii Republicii Italiene Moderne.
Plimbările în Italia, de fiecare dată, au fost dedicate dulcei Rome, chiar dacă străzile m-au mai văzut, iar eu le recunosc de fiecare dată. Chiar dacă de data asta am văzut o Romă mult mai melancolică și matură, pe care timpul nu a iertat-o erodându-i structurile, m-am regăsit cu fiecare pas pe care l-am făcut în perioada copilăriei.
Pentru că în celelalte călătorii întreprinse în Italia nu am ajuns să văd Vaticanul, de data asta m-am încumetat să părăsesc străzile Romei, să las în urmă cafenelele, gelateriile și brutăriile care te ghidează orbește către ele și pe care, cu siguranță, nu le poți refuza. Așadar, am plecat cu toții cu mașina dinspre Roma spre Vatican, iar drumul nu a durat mai mult de o oră, cu un ocol mic, prin diverse cartiere rezidențiale. Am încercat să țin pasul cu numele străzilor pe care le colindam în autoturism însă italiana mea rămasă un surd ecou, m-a împiedicat să înțeleg tot ceea ce îmi spunea verișorul meu. Tot ceea ce am reținut a fost „acum o să mergem spre nord pe Via Nicola Salvi către Via delle Terme di Tito, virăm stânga pe Annibaldi…” Fără să fiu câtuși de puțin nepoliticoasă, cu un scurt „Basta, che non ce la faccio piu” (Ajunge, pentru că mă depășește situația) urmat de un râs copios dedicat încercării verișorului meu de a se înțelege într-un fel sau altul cu mine.
Deși face parte din aceeași familie de limbi romanice, aidoma limbii române, în momentul acela îmi suna ceva a sanscrită. Eram prea absorbită de tot ce vedeam în jurul meu.
În plus, locurile care ne puneau la dispoziție porțiuni de natură reprezentau alte momente în care iar tăcerea își făcea loc, iar degetele apăsau cu fervoare pe butonul pentru poză. Chiar dacă nu am fost o împătimită a lecțiilor de geografie unde mi se predau lecții despre zone geografice, climatul lor, flora și fauna aferente, de undeva, dintr-un cotlon al minții, mi-am adus aminte de baobabii africani pe care îi asemuiam cu cei din poza de mai jos. Desigur, baobabii africani au tulpinile groase însă coama este cantonată în vârf, asemenea celor din poză.
Și până am ajuns la Vatican, mintea mea a tot creat povești, în fundalul cărora se mai auzeau cîteva schimburi de replici în italiană, între mătușa și vărul meu.
Și iată-ne ajunși! Știind că accesul în Vatican se poate face în baza unui cod moral impus, propagat și asupra vestimentației, ne-am acoperit umerii cu un șal subțire. Intrarea centrală era păzită de gardă de origine elevțiană care își schimba turele o dată la patru ore.
Am preferat să intrăm fără asistența vreunui ghid, astfel că ne-a rămas doar să facem poze și să admirăm statuetele din marmură și ușile înalte din mahon lăcuit.
Intrând în Bazilica Sfântului Petru, am rămas profund impresionată de dimensiunile ei. Cu o capacitate de 60.000 de oameni, construcția m-a determinat, găsindu-mă în centrul ei, să mă privesc pe mine în raport cu imensitatea ei, referindu-mă la „izul” spiritual metafizic care, efectiv, îți arată cât ești de mic. În partea dreaptă a bazilicii, îmi era imposibil să nu observ sculptura lui Michelangelo Buonarotti, „Pieta”. M-am bucurat că, deși aparatul foto îmi dădea semne că o să se închidă, am reușit să o capturez îndeaproape. Niciun aparat de fotografiat din lume nu cred că ar putea surprinde întregimea frumuseții și măiestriei de care Michelangelo a dat dovadă, în momentul realizării ei.
După ce ne-am tot perindat și am admirat creațiile artistice din împrejurimi, ne-am găsit în fața baldachinului papal, element central aflat peste altarul papal, ale cărui coloane spiralate sunt decorate cu ramuri de măslin și dafin aurite, sub care se află mormântul Sfântului Petru, întemeietorul credinței catolice.
Între timp, am cunoscut un cuplu de români veniți pentru a treia oară, în același an, să viziteze Roma. Observându-ne curiozitatea stârnită de urna în care se afla Fericitul Papă Inocențiu al XI-lea au început să ne ofere câteva detalii despre imaginea care se poate observa și în poza de mai jos. Ne-au spus că pe data de 8 aprilie, în urmă cu trei ani, a avut loc mutarea corpului Fericitului Papă Inocențiu al XI-lea din spațiul de sub altarul Capelei Sfântului Sebastian, în locul aflat sub altarul Schimbării la Față, aflată în stânga naosului, în spatele pilonului Sfântul Andrei. Locul pe care îl vedem acum și care este lăcaș pentru moaștele Feiricitului Papă Inocențiu al XI-lea a necesitat restaurare și reînnoire a sistemului de iluminat și sunet.
Pentru că aparatul de fotografiat se închisese mai devreme decât preconizasem, ne-am îndreptat către ieșirea din Vatican, înspre mașină. Ne-am luat la revedere de la cuplul simpatic și l-am lăsat și pe el, pentru a treia oară în același an, să se scufunde în nelimitata întindere de artă și credință, venerație și liniște.
În drum spre mașină ne făceam planuri referitoare la locurile pe care ar trebui să le mai vedem însă, trecut ușor de ora prânzului, am hotărât că un capucciono, la orice terasă din împrejurimea Romei nu este o idee rea. Astfel, timp de o oră – o oră și jumătate ne-am așezat pe scaunele unei gelaterii afară și ne-am comandat ce ne propusesem. Aflați cu spatele la gelaterie și cu fața la o clădire care se ridica semeț în fața noastră, am resimțit, încă o dată, cât de seducătoare este Roma. Clădirea în construcție avea peste ea un fel de pânză, după mine, dar mă îndoiesc de faptul că acesta era materialul husei clădirii, pe care era pictată o clădire tipic romanică, a cărui contur se suprapunea perfect peste clădirea în construcție. La acest decor, mirosul de capuccino a fost parcă un semnal de alarmă care m-a determinat să mă ancorez în prezent și să îmi încordez și mai mult atenția asupra împrejurimilor. Spre seară, ne-am hotărât să ne întoarcem la Torvaianica pentru a ne mai petrece câteva zile la mare și pe terasa apartamentului care ne oferea, zi de zi, vedere la azurul largului mării.
Deși nu a fost un sejur de-o vară și nici nu am apucat să ne plimbăm cât ne-am fi dorit, am reușit să ne bucurăm, pas cu pas, de fiecare lucru pe care l-am făcut, seduși de frumusețea Italiei.
